ICCJ. Decizia nr. 1417/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1417/2008
Dosar nr. 5845/290/2006
Şedinţa publică din 9 aprilie 2008
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin Decizia nr. 201 din 2 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara se respinge apelul declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva sentinţei civile nr. 404 din 6 martie 2007, pronunţată în dosarul nr. 5.845/290/2006 al Tribunalului Caraş-Severin, privind pe parata SC H. SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut că, prin sentinţa civila nr. 404 din 6 martie 2007, pronunţată în dosarul nr. 5.845/290/2006 al Tribunalului Caraş-Severin s-a respins cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva pârâtei SC H. SA prin care s-a solicitat obligarea la restituirea Ordinului de Compensare nr. 2153399, înaintat acesteia cu adresa nr. 2920 din 3 octombrie 2003 şi a Ordinului de compensare nr. 2153393, înaintat cu adresa nr. 2821 din 23 noiembrie 2003, pentru a fi semnate de către pârâtă, stabilindu-se că nu este de competenta instantelor de a dispune obligarea unei părţi contractante de a-şi însuşi o compensare şi că, în fapt s-a dat eficienţă juridică solicitării reclamantei în litigiul comercial soluţionat prin sentinţa civila nr. 618 din 1 martie 2004, prin care s-a luat act de compensarea unor datorii reciproce.
Instanţa de apel a apreciat că, în forma în care se pretinde a se susţine acţiunea, respectiv ca având obiect obligarea paratei la restituirea unor ordine de compensare, chiar nesemnate, pentru a fi operate în contabilitate de către reclamanta, aceasta este lipsita de interes deoarece fiind neînsuşite, ordinele de compensare respective nu produc nici un efect.
O atare obligaţie, de restituire, chiar în caz de neacceptare a compensării prin semnarea ordinelor de compensare, nu rezulta nici din contractul încheiat de părţi, cu obiecţiunile şi răspunsul la obiecţiuni, astfel cum acestea au fost făcute de părţi şi nici din dispoziţii legale pe care, de altfel, deşi le invoca la modul general in acţiune, reclamanta nu a fost in măsură sa Ie indice.
Împotriva deciziei Curţii de Apel a formulat recurs reclamanta care a invocat dispoziţiile art. 304, alin. (l), pct. 8 si 9 C. proc. civ.
Aceasta a învederat că nu se poate vorbi despre o acţiune lipsita de interes, atât timp cat nu se ştie cu exactitate daca cele doua ordine de compensare au fost semnate sau nesemnate. Recurenta susţine că obligaţia de a restitui aceste instrumente de plata reiese in mod implicit din modul cum se efectuează o astfel de modalitate de plata.
În ceea ce priveşte imposibilitatea de a indica dispoziţiile legale pe care instanţa de apel susţine că le-a invocat Ia modul general, recurenta susţine că e suficient sa arate ca cererea sa are temeiul juridic intr-un contract, iar judecătorul nu este ţinut de cel indicat de reclamant, având obligaţia de a da calificarea legala corecta cererii.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Curtea găseşte nefondat si motivul de recurs invocat de recurentă si prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Dimpotrivă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi în mod corect a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii reclamantei. Aşadar, în mod corect s-a apreciat de către instanţele de fond şi de apel că nu este de competenta instantelor de a dispune obligarea unei părţi contractante de a-şi însuşi o compensare şi că, in fapt s-a dat eficienta juridică solicitării reclamantei in litigiul comercial soluţionat prin sentinţa civila nr. 618 din 1 martie 2004, prin care s-a luat act de compensarea unor datorii reciproce.
Este adevărat că judecătorul nu este ţinut de temeiul de drept indicat de reclamant, dar este la fel de evident că acest temei de drept (greşit ori nu) trebuie să existe evidenţiat în concret în cuprinsul cererii de apel ( art. 287 pct. 3 C. proc. civ.) şi al cererii de chemare în judecată (art. 112 pct. 4 C. proc. civ.). Aplicarea principiului rolului activ nu trebuie (şi nici nu poate) să suplinească pasivitatea părţilor din proces, totodată nu poate să aducă atingere echilibrului procesual, egalităţii părţilor litigante şi nici să determine magistratul să abdice de la respectarea obligaţiei de a asigura o judecată imparţială în cauză.
Curtea găseşte nefondat şi motivul de recurs invocat de recurentă si prevăzutăde art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţele de fond şi de apel s-au pronunţat în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei la restituirea a două ordine de compensare. Este mai mult decât evident că, în speţă, nu se deduce judecăţii un act juridic, ci se învesteşte instanţa cu o acţiune având ca obiect o obligaţie de face. În atare condiţii, invocarea acestui motiv de recurs apare ca pur formală.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva deciziei nr. 201 din 2 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.C.S. SA împotriva deciziei nr. 201 din 2 octombrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 9 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1396/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 184/2008. Comercial → |
|---|
