ICCJ. Decizia nr. 186/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 186/2008
Dosar nr. 641/118/2006
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantele C.L. CONSTANŢA şi M.C. prin Primar au solicitat, prin acţiunea introductivă, înregistrată la data de 7 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Constanţa, obligarea pârâtei SC A.C. SRL la plata sumei de 216.727 lei reprezentând redevenţa neachitată, majorări şi penalităţi de întârziere precum şi actualizarea debitului în raport de indicele de inflaţie, sume datorate de pârâta în temeiul contractului de concesiune încheiat de părţi la 31 iulie 1992, perioada de referinţă pentru debitul solicitat fiind 1997 - 2000. Ulterior reclamantele şi-au precizat cuantumul sumei solicitate la 275.823.394 lei şi perioada de referinţă 1998-2000.
Prin sentinţa civilă nr. 7424 din data de 7 noiembrie 2006, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune excepţia invocată de pârâtă în apărare şi în consecinţă a respins acţiunea reclamantelor ca prescrisă.
Tribunalul a reţinut, din analiza înscrisurilor depuse de reclamante, că sumele solicitate reprezentând redevenţă datorată în baza contractului de concesiune încheiat de părţi, aferentă perioadei 1998 - 2000 au devenit scadente, la data de 10 ianuarie 2001, dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 128 din OG nr. 92/2003, termen care era împlinit la data sesizării tribunalului 7 aprilie 2006.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantele au declarat apel, susţinând, că în mod greşit, prima instanţă a reţinut ca prescrisă acţiunea, încălcând dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei, ipoteza actului începător de executare, prevăzută de textul de lege fiind dovedită cu înscrisurile administrate în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 135/ COM pronunţată la data de 7 iunie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Instanţa de control judiciar a constatat că în raport de momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, potrivit art. 89 din OG nr. 92/2003 pretenţiile reclamanţilor erau prescrise la data introducerii cererii : 7 aprilie 2006.
Referitor la întreruperea cursului prescripţiei instanţa a apreciat că executarea silită invocată în acest sens, viza alte debite decât cele solicitate prin prezenta acţiune, respectiv debite datorate după anul 2000, iar pentru suma solicitată cu titlu de inflaţie aferentă anului 2000 suma pretinsă nu are caracter cert, lichid şi exigibil, fiind contestat preţul concesiunii în cadrul unui alt litigiu purtat de părţi.
La data de 19 iulie 2004, reclamantele au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii introductive.
Reclamanţii au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
În argumentarea criticilor formulate recurenţii au susţinut, în sinteză următoarele:
- dispoziţiile OG nr. 92/2003 instituie în cazul creanţelor fiscale un termen special de prescripţie de cinci ani, începând de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere creanţa, precum şi faptul că întreruperea şi suspendarea cursului cursului prescripţiei sunt supuse reglementării Decretului nr. 167/1958 prevederi care au fost încălcate de instanţă:
- în mod greşit au fost ignorate înscrisurile depuse la dosar care dovedeau ieşirea din pasivitate în sensul începerii demersurilor pentru recuperarea creanţei, demersuri concretizate în somaţii, adrese, corespondenţă;
- aprecierile instanţei cu privire la inflaţia solicitată sunt neîntemeiate, creanţa fiind certă lichidă şi exigibilă, fiind stabilită printr-o decizie a Curţii de Conturi.
Asupra recursului Înalta Curte, examinând Decizia atacată în contextul criticilor formulate, constată că motivul de nelegalitate invocat nu subzistă pentru considerentele ce urmează:
1. Dreptul material la acţiune al reclamantelor pentru valorificarea sumelor pretinse cu titlu de redevenţă în baza contractului de concesiune F.N. din 31 iulie 1992 încheiat cu societatea pârâtă, este supus termenului special de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 89 OG nr. 92/2003 termen care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa.
2. Potrivit precizărilor formulate de reclamante la data de 13 iunie 2006 şi tabelului ataşat acestora cu privire la obiectul cererii, sumele solicitate cu titlu de redevenţă, inflaţie şi penalităţi vizau perioada 1998, trimestrul I 2000.
Făcând aplicarea dispoziţiilor OG nr. 92/2003, instanţa de apel a statuat în mod corect că, în raport de momentul începerii cursului prescripţiei, 1 ianuarie 2001, la data introducerii acţiunii, 7 aprilie 2006, dreptul material la acţiune era stins prin împlinirea termenului de prescripţie de 5 ani.
3. Modul de calcul al redevenţei anuale stabilit la art. 5 şi 8 din contract, respectiv o sumă fixă ce urma să fie actualizată cu indicele de inflaţie, a fost aplicat în perioada supusă examinării 1998, trimestrul I /2000, astfel că şi pentru sumele reprezentând inflaţia termenul de prescripţie de 5 ani s-a împlinit, în raport de data introducerii acţiunii.
4. Cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, art. 16 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care prescripţia se întrerupe printr-o cerere în judecată, prin recunoaşterea de către debitor a dreptului a cărei acţiune se prescrie şi printr-un act începător de executare.
Aşa fiind, corespondenţa invocată de către recurente, adresată intimatei, nu poate constitui act întrerupător de prescripţie în sensul dispoziţiilor art. 16, deoarece nu se înscriu în ipotezele textului de lege, distinct de faptul că vizează debite datorate începând cu trimestrul II 2000 şi în continuare, perioadă care excede obiectul litigiului de faţă.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs, ca nefondat, urmând a obliga recurentele, în baza art. 274 C. proc. civ., la plata de cheltuieli de judecată către intimata, în sumă de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat potrivit dovezilor depuse în acest sens la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.L. CONSTANŢA şi M.C. prin Primar împotriva deciziei civile nr. 135/ COM din 7 iunie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenţii C.L. CONSTANŢA şi M.C. prin Primar la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată în favoarea SC A.C. SRL CONSTANŢA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 184/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 188/2008. Comercial → |
|---|
