ICCJ. Decizia nr. 1446/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1446/2008
Dosar nr. 3087/33/2006
Şedinţa publică de la 11 aprilie 200.
Deliberând asupra recursului, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 270 din 13 mai 2006 pronunţată în dosarul nr. 56/2006 al Tribunalului Comercial Cluj a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC A.T.A. SA, sucursala Cluj, împotriva pârâţilor SC I. SRL Cluj-Napoca şi N.V. şi a fost obligată reclamanta la 350 lei cheltuieli de judecată către pârâtul N.V.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 sunt aplicabile în condiţiile în care sunt incidente şi întrunite situaţiile prevăzute de art. 58 din acelaşi act normativ, însă în cauză atare cerinţe nu se regăsesc.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel solicitând admiterea, modificarea hotărârii în sensul obligării părţilor, în solidar, la plata sumei de 214.357 lei reprezentând despăgubiri, dobânzi penalizatoare din momentul plăţii, cu cheltuieli de judecată la fond şi apel.
În motivarea apelului, reclamanta a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 998-999 C. civ., art. 1000 alin. (3) C. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, şi nu art. 58 din Legea nr. 136/1995, cum greşit a apreciat instanţa de fond, în cauză fiind întrunite elementele prejudiciului suferit de reclamantă, existenţa faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ, prin Decizia nr. 119 din 13 septembrie 2006 a admis apelul, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea reclamantei şi, au fost obligaţi pârâţii, în solidar la plata sumei de 214357 Ron, cu titlu de despăgubiri şi dobândă legală, calculată la suma datorată, începând cu data de 17 ianuarie 2006, până la achitarea integrală a sumei.
Au fost obligaţi pârâţii, la plata sumei de 8005 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată în ambele instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că în urma evenimentului rutier care a avut loc la data de 26 mai 2003, prin procesul verbal seria AT nr. 1967/2 întocmit de Poliţia Municipiului Turda s-a constatat vinovat de producerea accidentului conducătorul N.V., salariat al intimatei SC I. SRL Cluj-Napoca pentru care reclamanta a plătit despăgubiri pentru dauna produsă asiguratului SC M.P.C. SRL pentru autoturismul avariat, plată dovedită cu ordinele de plată.
S-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, aşa încât greşit prima instanţă a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 58 din aceeaşi lege, întrucât acestea vizează ipoteza recuperării despăgubirilor de la propriu asigurat, în condiţiile în care pârâtul a săvârşit accidentul de circulaţie, ceea ce nu este cazul în speţă.
Prin urmare, cum apelanta reclamantă a achitat contravaloarea reparaţiilor autovehiculului asiguratului în drepturile căruia s-a substituit, în temeiul dispoziţiilor enunţate, are deschisă calea de regres ce poate fi îndreptată, la alegere împotriva pârâţilor, precum şi împotriva fiecăruia dintre ei.
În contra celei din urmă hotărâri pârâtul N.V.D. a declarat recurs, în argumentarea căreia susţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, sau, aceste dispoziţii legale ar fi fost aplicabile numai în măsura în care sunt incidente situaţiile înserate de art. 58 din Legea nr. 136/1995, situaţie în care greşit a fost obligat la plata despăgubirilor; în acelaşi sens arată că accidentul produs nu l-a săvârşit cu intenţie şi nici nu a fost calificat ca o infracţiune privind circulaţia pe drumurile publice, astfel că plata despăgubirilor este în sarcina exclusivă a reclamantei, care nu i-a adus la cunoştinţă că autovehiculul nu avea asigurare de răspundere civilă auto, ceea ce incumbă reclamantei asumarea riscurilor de producere a accidentului şi repararea prejudiciului de la persoanele vinovate. În opinia recurentului, reclamanta se poate îndrepta cu acţiune în regres în temeiul art. 58 din Legea nr. 136/1995.
Totodată, recurentul a mai arătat că suma foarte mare, la care a fost obligat nu este dovedită, în sensul că nu i-a fost comunicat nici un înscris potrivit căruia să rezulte prejudiciul.
În consecinţă recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea hotărârii tribunalului, ca temeinică şi legală.
La termenul din 18 mai 2007, recurentul-pârât a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a asigurătorului, în argumentarea căruia a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut paguba cât şi pentru cel care răspunde pentru ea, astfel, când acţiunea a fost promovată la 17 ianuarie 2006 termenul de 2 ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit, termen special prevăzut în raporturile juridice izvorâte din asigurare, în raport de excepţia invocată recurentul-pârât solicită în principal admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei şi pe fond respingerea acţiunii, ca prescrisă, or, în subsidiar solicită admiterea recursului şi motivelor evocate.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, Înalta Curte urmează să o respingă întrucât în cauză obiectul cauzei dedus judecăţii este o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi ale art. 1000 alin. (3) din acelaşi cod.
În cauză, termenul de 2 ani la care face referire recurentul nu are aplicabilitate, întrucât acţiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, asiguratorul se subrogă în drepturile asiguratului în vederea recuperării prejudiciului.
Termenul de 2 ani are aplicabilitate în raporturile dintre societatea de asigurări şi propriul asigurat, în temeiul unui contract de asigurare, însă, în speţă fiind vorba de răspundere civilă delictuală, autoturismul implicat în accident nu era asigurat în temeiul unei asigurări de răspundere civilă auto, în atare situaţie, termenul de prescripţiei al acţiunii reclamantei este de 3 ani şi începe să curgă din momentul înregistrării prejudiciului, adică de la data efectuării plăţii.
Aşa încât dreptul asigurătorului de recuperare a sumelor plătite terţului începând cu data de 19 septembrie 2003, este un drept legal.
Pe fondul cauzei Înalta curte, urmează ă respingă recursul pârâtului N.V. pentru următoarele considerente.
La data de 26 mai 2003 s-a produs un accident de circulaţie în care a fost implicat autotractorul marca MAN aparţinând SC I.T. SRL, condus de N.V. şi autobasculanta marca VOLVO condusă de numitul M.F. Conform procesului-verbal seria AT nr. 196712 vinovat de producerea evenimentului rutier este pârâtul, persoană fizică care a pierdut controlul volanului şi a trecut pe sensul opus, intrând în coliziune cu autobasculanta; autobasculanta VOLVO era asigurată facultativ, cu poliţa de asigurare CASCO de reclamantă, iar autovehiculul condus de către pârât persoană fizică nu avea asigurare de răspundere civilă auto. În temeiul acestei asigurări facultative, reclamanta a achitat contravaloarea despăgubirilor, în sumă de 214.357 RON.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de procedura pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.
În cauză, autoturismul neavând încheiată poliţa de asigurare de răspundere civilă auto, reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului împotriva vinovatului de producerea accidentului. Astfel, că acţiunea promovată de reclamantă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., respectiv răspunderea pentru fapta proprie, şi anume a pârâtului şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Astfel, răspunderea pârâţilor este evidentă, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995, aplicabile în speţă, prevăd subrogarea reclamantei în drepturile asiguratului împotriva responsabililor de producerea evenimentului.
Susţinerea recurentului că nu a fost aplicat art. 58 din Legea nr. 136/1995 este neîntemeiată, deoarece acest text de lege se referă la cazul în care asiguratorul de răspundere civilă auto obligatorie, recuperează sumele plătite cu titlu de despăgubiri terţelor persoane de la propriu asigurat, în cele patru situaţii înserate în textul de lege enunţat de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.
Prin urmare, odată cu achitarea contravalorii despăgubirii autovehiculului asigurat CASCO, reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului, având calea în regres ce poate fi îndreptată fie împotriva fiecăruia dintre ei, fie împotriva comitentului şi prepusului.
Susţinerea, recurentului că nu avea cunoştinţă de tichetul de asigurare şi că acesta este fals, nu are relevanţă în speţă în raport de procesul-verbal constatator al producerii evenimentului, din conţinutul căruia rezultă clar vinovăţia pârâtului, prin pierderea controlului volanului şi intrarea pe sens opus în coliziune cu autobasculanta VOLVO.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului că suma pretinsă de reclamantă nu a fost dovedită, neexitând devizul de lucrări sau acte de constatare, de asemenea, vor fi înlăturate ca nefondate, deoarece reclamanta l-a convocat pe pârât la conciliere directă, prin adresă scrisă şi expediată la data de, 28 aprilie 2004, aflat la dosar fond, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar fond, la care au fost anexate şi înscrisurile doveditoare privind suma pretinsă.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge ca nefondat recursul pârâtului N.V.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de recurentul-pârât N.V.D.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul N.V.D., împotriva deciziei nr. 119 din 13 septembrie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 11 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1344/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1463/2008. Comercial → |
|---|
