ICCJ. Decizia nr. 1455/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1455/200.
Dosar nr. 14051/54/2006
Şedinţa publică de la 11 aprilie 200.
Deliberând asupra recursului, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dolj la data de 3 ianuarie 2005, reclamanta SC C.T.F.F.R. C.F.R. Craiova a chemat în judecată pe pârâţii SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea şi M.A. pentru a fi obligaţi aceştia, în solidar, la plata sumei de 8.000.000.000 lei reprezentând contravaloarea creanţei din contractul de cesiune nr. 254 din 2 aprilie 2004, la daune interese şi dobânda legală, aferentă sumei, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, la data de 24 februarie 2005, reclamanta a formulat precizări la cererea de chemare în judecată solicitând daune interese constând în penalităţi de întârziere facturate de terţi, în valoare de 4.179.011.680 lei şi dobânzi în sumă de 952.000.000 lei.
Prin sentinţa nr. 248 din 6 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 13/COM/2005 s-a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că din cuprinsul contractului de cesiune a rezultat că este vorba de o convenţie tripartită în care figurează ca părţi contractante: reclamanta ca cesionar, SC S. SRL ca cesionar cedat şi pârâta ca cesionar, iar prin contractul perfectat s-au efectuat două cesiuni succesive ale aceleiaşi creanţe.
Astfel, reclamanta, devenită cesionar, a cesionat creanţa sa de 8 miliarde lei faţă de SC O. SA către SC S. SRL (devenit cesionar cedat cum au denumit părţile în contractul de cesiune), care la rândul său a cesionat creanţa primită către pârâtă (cesionară).
Prin urmare, pârâta avea obligaţia de plată către SC S. SRL şi nu către reclamantă, iar pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de plată, aşa cum rezultat din ordinele de plată şi procesele-verbale de compensare depuse la dosar.
În ceea ce priveşte notificarea, instanţa a apreciat că debitorul cedat în raport de cesiunea de creanţă, nu are ca efect schimbarea înţelesului clauzelor contractuale, notificarea fiind făcută pentru opozabilitatea cesiunii.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul M.A., a fost admisă, deoarece acesta a acţionat ca reprezentant legal al SC A. SRL, şi nu în nume propriu, iar prin încheierea contractului de cesiune de creanţă nu s-au născut drepturi şi obligaţii faţă de reclamantă, în patrimoniul acestuia.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel criticând soluţia dată sub aspectul greşitei interpretări a obligării numai a lui SC S. SRL, care este o terţă persoană în contractul de cesiune, iar pârâta nu şi-a asumat obligaţia de plată către reclamantă, împrejurare ce a fost constatată prin Decizia nr. 523 din 14 aprilie 2005 pronunţată în dosarul nr. 272/COM/2005 al Curţii de Apel Craiova, aşa încât greşit, instanţa de fond a apreciat că pârâta a achitat creanţa din litigiu, către SC S. SRL.
Prin Decizia nr. 340 din 6 decembrie 2005 a Curţii de Apel Craiova, în dosarul nr. 2683/COM/2005 a admis apelul cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se în considerente că instanţa de fond a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în sensul că nu a examinat pricina în raport de conţinutul clauzelor contractuale al contractului de cesiune.
Pârâţii SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea şi M.A. au declarat recurs împotriva acestei decizii, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2355 din 26 iunie 2006 pronunţată în dosarul nr. 2797/1/2006, a admis recursul cu consecinţa casării deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe, reţinându-se, în considerente, în esenţă, că instanţa de apel curtea de apel putea încuviinţa refacerea şi completarea probelor administrate la prima instanţă şi administrarea de noi probe în condiţiile art. 292 C. proc. civ., dacă considera că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.
În rejudecarea apelului, instanţa de apel a interpretat clauzele contractului de cesiune nr.2 54 din 2 aprilie 2004 în sensul că potrivit consimţământului părţilor s-au întocmit două cesiuni succesive, consemnate în acelaşi înscris.
Astfel în art.1 din contract a rezultat că SC S. preia creanţa de la reclamantă, SC C.T.F.R. SRL Craiova, şi o cesionează la rândul său, către SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, creanţă în valoare de 8 miliarde lei deţinută de cedentul SC C.T.F.R. SRL Craiova asupra debitorului SC O. SA, prin urmare cesionarul SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea devine creditor în locul cedentului.
S-a reţinut că părţile nu au prevăzut expres efectele etapei intermediare, în care SC S. SRL devine cesionar, pentru a putea ceda la rândul său creanţa deţinută împotriva lui SC O. SA, ci au consemnat direct efectele produse de cele două cesiuni succesive asupra patrimoniului SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, care a devenit ultimul cesionar cu obligaţia de a urmări creanţa împotriva debitorului.
Din examinarea conţinutului contractului de cesiune, instanţa de apel a constatat că părţile au înţeles să-şi califice calităţile astfel cesionar cedent pe SC S. SRL cu obligaţia de a achita cedentului, creanţele cedate către cedent, şi nu cu titlu de garanţie, cum a pretins apelanta, aşa încât s-a confirmat prima cesiune de creanţă încheiată de reclamantă cu cesionarul SC S. SRL.
S-a mai reţinut că în contract nu s-a prevăzut obligaţia de plată a preţului creanţei de către cel de-al doilea cesionar, SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, căruia SC S. SRL îi transmitea creanţa preluată de reclamantă, astfel că, în lipsa prevederii unei obligaţii principale, nu se poate pretinde constituirea de garanţii.
S-a constatat că obligaţia pârâtei SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea a reieşit din manifestările ulterioare de voinţă ale părţilor, astfel s-a constatat că suma de 8 miliarde lei, reprezentând contravaloarea creanţei preluate, a fost achitată integral de pârâtă, cedentului său SC S. SRL. Plata acestei sume a rezultat din cele trei bilete la ordin emise, fiecare în parte cu suma de 500.000.000 lei, de către SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, în favoarea lui SC S. SRL, ordine de plată girate către SC D. SRL apoi către SC C.H. SRL şi, în final, către SC D.P. SRL, înscrisuri aflate la fila 108 dosar apel. Aceste bilete la ordin nu au fost încasate din lipsă de disponibil, aşa cum rezultă din dovezile aflate la dosar apel, intimata-pârâtă SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea a plătit cele trei sume direct către SC D.P. SRL, cu ordinele de plată nr. 208 din 3 august 2004, nr.152 din 14 mai 2004 şi nr.258 din 26 mai 2004 filele 118-120 dosar apel, făcând pe ordinele de plată menţiunea expresă plată în contul SC S. SRL, conform contractului de cesiune. În acelaşi mod, s-a procedat de către intimata-pârâtă SC D. SRL şi în final la SC C.H., depus la dosar apel, achitat cu ordinul de plată nr. 134 din 11 mai 2004, depus la dosar apel.
S-a constatat că intimata-pârâtă a dovedit achitarea sumei de 250.000.000 lei cu ordinul de plată nr. 125 din 14 mai 2004 direct către SC S. SRL şi plata sumei de 250.000.000 lei cu ordinul de plată nr. 158 din 26 mai 2004 către SC D.P. SRL, şi pe aceste ultime ordine de plată făcându-se menţiunea că plata se face conform contractului de cesiune de creanţă (s-a constatat că toate plăţile însumează suma de 2.500.000.000 lei). Restul de 5.500.000.000 lei s-a achitat în compensare, conform ordinului nr. 4408712 din 22 aprilie 2004, depus la fila 101 dosar apel, însă acest ordin de compensare nu a avea un proces-verbal, din conţinutul căruia să rezulte ce anume obligaţii reciproce au înţeles părţile să compenseze până la concurenţa sumei de 5.500.000.000 lei.
Această împrejurare a rezultat şi din raportul de inspecţie fiscală întocmit de D.G.F.P. Vâlcea la data de 8 august 2005, aflat la dosar apel, precum şi realizarea compensării între SC R. SRL Craiova, SC S. SRL şi SC A. SRL Râmnicu -Vâlcea, şi calitatea de debitoare a SC R. SRL faţă de SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea.
A calificat notificarea făcută de debitorul cedat SC O. SA, ca fiind o manifestare unilaterală de voinţă, care nu este de natură să modifice clauza convenită contractual, că este aşa a rezultat şi din interpretarea dată de însăşi reclamanta cu referire la clauzele contractului de cesiune şi anume pe parcursul executării acestei convenţii este aceea referitoare la existenţa a doua contracte succesive.
Cu privire la preţul creanţei cedate, reclamanta a interpretat convenţia în sensul SC A. SRL de plată către cesionarul cedat SC S. SRL, aşa cum a rezultat din adresa nr. 456 din 14 iunie 2004, prin care i-a atras atenţia cesionarului SC A. SRL asupra obligaţiei contractuale de a preda cesionarului cedat SC S. SRL contravaloarea creanţei de 8 miliarde lei, doar în finalul adresei, ca o consecinţă a nemulţumirii sale faţă de faptul că SC A. SRL a operat compensări cu alte societăţi decât cu SC S. SRL, solicitând achitarea directă a sumei în contul său.
Reclamanta, de altfel a acţionat în judecată, în procedura insolvenţei pe cesionar, pentru suma de 8 miliarde lei şi prin încheierea nr. 43/C din 5 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 131/COM/2005, s-a deschis procedura insolvenţei asupra lui SC S. SRL şi, pentru aceeaşi sumă, s-a antrenat, tot la cererea reclamantei, răspunderea administratorului SC S. SRL, N.D.. Faţă de această situaţie, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a constatat că SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea nu are calitate procesuală pasivă, întrucât această pârâtă nu a încheiat raporturi juridice cu reclamanta, SC C.T.F.R. SRL Craiova, cesiunea de creanţă fiind încheiată de către pârâtă numai cu SC S. SRL, de altfel soluţia de respingere a acţiunii faţă de pârâtul M.A., pe aceeaşi excepţie, a lipsei calităţii procesuale pasive, a fost corect stabilită de prima instanţă, deoarece acest pârât nu a participat la încheierea contractului de cesiune de creanţă, în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al SC A. SRL Râmnicu -Vâlcea, şi cum nu a fost atacată, hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
Împotriva acestei deciziei reclamanta a declarat recurs criticând soluţia dată pe aspectul greşitei interpretări a art. 1 din contractul de cesiune de creanţă, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, cu aplicarea greşită a legii, în argumentarea căruia reclamanta arată că, natura juridică a actului juridic încheiat este contract de cesiune, din interpretarea căruia nu rezultă că sunt două cesiuni succesive, dacă ar fi fost aşa, pactele comisorii din conţinutul acestui act ar fi avut înserată o menţiune expresă, în acest sens; în acelaşi sens susţine că notificarea făcută nu se referă la cesionarea creanţei către SC S. SRL şi, de asemenea, această societate nu a emis un asemenea înscris prin care să prevadă cesionarea creanţei către cesionarul SC A. SRL. Or, în opinia sa, această notificare nu reprezintă voinţa unilaterală a reclamantei, ci dimpotrivă sunt trei manifestări de voinţă.
Prin urmare, raportul juridic de cesiune de creanţă s-a născut între SC A. SRL, în calitate de cesionară şi reclamanta, în calitate cedentă, căreia i s-au transmis drepturile pe care le avea asupra debitorului cedat, conform art. 1, alin. (2) al art. 2 din contract, ceea ce înseamnă că, părţile au încheiat un singur contract, contract de cesiune, cu garantarea cesiunii de către SC S. SRL.
Aşa încât, arată recurenta că a făcut dovada raportului contractual de creanţă către cesionarul SC A. SRL, cât şi cu modificarea înaintată debitorului cedat, în care SC S. SRL are numai calitatea de garant şi cum cesionarul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului convenit, în mod greşit instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale, invocând ca temei de casare pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta critică Decizia atacată sub aspectul aplicării greşite a legii. În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamanta arată că instanţa nu s-a pronunţat asupra probei cu interogatoriul prin care reprezentantul lui SC A. SRL a recunoscut că a primit creanţa de la debitorul cedat, SC O. SA, şi nu de la SC S. SRL, iar compensările s-au făcut cu ignorarea dispoziţiilor OUG nr. 77/1999, aşa încât acestea nu pot fi apreciate ca probe vizând achitarea sumei de 8 miliarde lei. În acelaşi sens, susţine că procesele-verbale de compensare nu sunt probe concludente, deoarece în cuprinsul lor nu sunt menţionate facturile sau vreun alt act doveditor, din conţinutul cărora să se constate stingerea obligaţiilor pecuniare ale contractului de cesiune de creanţă. Mai mult, reclamanta mai arată că garantul SC S. SRL nu şi-a ţinut evidenţa contabilă după cum asemenea evidenţe nu se găsesc nici la SC D. SRL, firmă administrată de acelaşi administrator N.D., astfel că nu putea opera compensarea în sumă de 5.500.000.000 lei. Faţă de actele depuse la dosar rezultă că suma de 5.500.000.000 lei plătită de SC R. Craiova, a fost dovedită, însă această societate-plătitoare este un terţ în raport de contractul de cesiune de creanţă.
Mai critică recurenta greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, iar onorariul de avocat pretins de apărătorul pârâtului M.A. nu a fost cenzurat, pretinzând o sumă exagerată în raport de apărările făcute. Acest al doilea motiv de recurs în cuprinsul căruia criticile formulate le încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
În consecinţă, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi obligarea intimatei-pârâte SC A. SRL să-i plătească suma de 17.035.518.620 lei, sumă constituită din suma de 8.000.000.000 lei vechi contravaloare cesiune, suma de 2.564.133.320 lei vechi dobândă legală, suma de 6.471.385.300 lei vechi daune compensatorii constând în penalizări la care a fost obligată de către terţi, ca urmare a întârzierii plăţilor din lipsă de dispoziţie, cu cheltuieli de judecată, la fond, apel şi recurs, reprezentând taxele de timbru şi onorariul de avocat.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, întrucât, aşa cum au constatat şi celelalte instanţe, părţile au consimţit la întocmirea a două cesiuni succesive, înserate în acelaşi contract.
Împrejurarea că părţile nu au prevăzut în mod expres efectele intermediare, în care SC S. devine cesionar pentru a ceda la rândul său creanţa deţinută împotriva SC O. SA, ci au precizat direct efectele produse de cele două cesiuni pasive asupra patrimoniului SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea, devenit ultimul cesionar, nu are nicio relevanţă juridică în raport de dispoziţiile art. 969 C. civ. coroborat cu art. 977 şi art. 982 C. civ., potrivit cărora convenţiile au putere de lege între părţi contractante în interpretarea cărora se analizează după situaţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, şi clauzele contractului de cesiune fiind interpretate unele prin altele dându-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din înscrisul întreg.
Faţă de cele de mai sus, rezultă că părţile au încheiat două cesiuni succesive, cu precizările utile privind calităţile părţilor prevăzute expres în cuprinsul contractului de cesiune, iar obligaţia de plată a preţului creanţei către cel de al doilea cesionar SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea a rezultat din manifestările ulterioare de voinţă ale părţilor. Astfel, corect a constatat instanţa de apel că suma de 8 miliarde lei, reprezentând contravaloarea creanţei preluate a fost achitată integral de către pârâtă cedentului său SC S. SRL.
Totodată, în cauză s-a făcut dovada plăţii contravalorii cesiunii preluate cu biletele la ordin depuse la dosar. În ceea ce priveşte operaţiunile de compensare au fost confirmate şi însuşite de cele două instanţe având în vedere constatările raportului de inspecţie fiscală întocmit de D.G.F.P. Vâlcea, la data de 5 august 2005 aflat la dosar apel, iar, potrivit aceluiaşi raport s-a consemnat la filele 26 şi 27 atât cesionarea succesivă a creanţei înscrisă în contractul nr. 254 din 2 aprilie 2004 cât şi achitarea sumei de 8 miliarde lei, conform obligaţiei asumate de SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea către SC S. SRL (s-au confirmat plăţile de 2.500.000.000 lei, cât şi compensarea sumei de 5.500.000.000 lei). Aceste înscrisuri nu au fost atacate de reclamantă, ceea ce înseamnă că au fost însuşite conform situaţiei stabilite prin organele de control fiscal.
Referitor la celelalte critici vizând aplicarea greşită a legii, Înalta Curte le subsumează motivului de casare al pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
De asemenea, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, întrucât proba despre care face vorbire recurenta era inutilă în condiţiile în care la dosar s-a făcut dovada plăţii creanţei atât cu ordinele de plată, cu operaţiunile de compensare, cât şi cu raportul de inspecţie fiscală întocmit la cererea reclamantei-recurente, înscrisuri concludente şi pertinente.
Este adevărat că în contract nu s-a prevăzut nimic în legătură cu obligaţia de plată a preţului creanţei de către cel de al doilea cesionar, SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea căruia SC S. SRL îi transmitea creanţa preluată de la reclamantă, SC C.T.F.R. SRL Craiova, însă în lipsa unei prevederi a unei obligaţii principale, nu se poate pretinde nici constituirea de garanţii.
În realitate, prin contractul de cesiune invocat s-au născut două raporturi juridice succesive: între reclamantă şi SC S. SRL căreia reclamanta i-a cesionat creanţa sa asupra SC O. SA şi între pârâta şi SC S. care le-a cesionat la rândul său creanţa primită, ceea ce înseamnă că pârâta nu are raporturi juridice cu reclamanta, ci numai cu SC S. SRL, împrejurare recunoscută chiar de reclamantă prin notificarea emisă la 14 iunie 2004 şi invitaţia la conciliere din 28 iunie 2004.
Susţinerea recurentei că notificarea a făcut dovada raportului contractual al cesiunii de creanţă, către SC A. SRL Râmnicu-Vâlcea şi că SC S. are numai calitatea de garant este neîntemeiată, deoarece această notificare nu poate să modifice clauzele contractuale, în sensul înlăturării obligaţiei SC S. SRL care şi-a îndeplinit obligaţia de plată la momentul semnării contractului de cesiune, conform art.4 din contract, cesionarul cedent s-a obligat să achite cedentului suma de 8 miliarde lei cu fila CEC seria BG nr. 30001210885 emisă de B.C.R., sucursala Râmnicu-Vâlcea, faptul că acest CEC a fost ulterior refuzat la plată nu este imputabil pârâtei şi nu transferă asupra ei obligaţie de plată (obligaţie scadentă la 60 de zile lucrătoare la data achitării creanţei de către debitorul cedat). Şi, de altfel, notificarea are drept scop opozabilitatea faţă de terţi.
Referitor la nepronunţarea instanţei asupra unui mijloc de probă nu poate fi supusă examinării întrucât nu sunt motive de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. şi, de altfel aceasta pretinsă recunoaştere a administratorului societăţii pârâte că a primit creanţa de la debitorul cedat nu are relevanţă, în raport de considerentele expuse mai sus.
Critica vizând nerespectarea OUG nr. 77/1999 cu modificările şi completările ulterioare va fi înlăturată ca neîntemeiată având în vedere că nu afectează valabilitatea operaţiunilor de compensare, sancţiune prevăzută de acest act normativ este contravenţională, cum corect a apreciat instanţa de apel.
Şi, în sfârşit, critica vizând obligarea la plata unei sume mari reprezentând cheltuieli de judecată, Înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată, conform următoarelor considerente (reprezentând ordin de avocat).
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, iar instanţa urmează să aprecieze în raport de complexitatea cauzei dacă cheltuielile de judecată sunt justificate. Or, instanţa de apel a apreciat legal şi corect că reclamanta datorează cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
În consecinţă, Înalta Curte constată că motivele invocate nu se circumscriu dispoziţiile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să se respingă recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
 ÎN NUMELE LEGII
 DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.T.F.R. SRL Craiova împotriva deciziei nr. 170 din 3 iulie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 11 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 558/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 561/2008. Comercial → |
|---|
