ICCJ. Decizia nr. 1463/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1463/2008
Dosar nr. 2820/200/2007
Şedinţa publică de la 11 aprilie 200.
Deliberând asupra recursului, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin contestaţia la executare înregistrată la nr. 2820/200/2007 din 10 aprilie 2007 la Judecătoria Buzău, A.A.I., în contradictoriu cu intimata A.D.S., a solicitat anularea tuturor actelor de executare efectuate de intimată pentru sumele de 69.673,42 Ron â€" redevenţă, 6057,84 Ron â€" TVA aferent şi 92.240,41 Ron â€" penalităţi de întârziere, calculate conform contractului de concesiune nr. 22 din 11 august 2000.
În motivarea contestaţiei, contestatoarea a arătat că intimata-creditoare nu are o creanţă certă, debitul pretins nefiind recunoscut de ea, acesta fiind stabilit unilateral de către A.D.S. De asemenea, a invocat nelegalitatea executării silite în raport de prevederile OUG nr. 64/2005 şi de cele prevăzute de OUG nr. 51/1998, în sensul că A.V.A.S. este competentă a efectua executarea silită şi că executarea silită a început în temeiul unui contract, care nu a fost investit cu formulă executorie, ceea ce înseamnă că executarea silită începută este lovită de nulitate s-a invocat ca temei de drept art. 399 C. proc. civ., art. 3 din OUG nr. 64/2005 şi dispoziţiile înscrise în capitolele VIII, IX şi X din OUG nr. 51/1998.
La data de 26 aprilie 2007, intimata-creditoare A.D.S. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Buzău, precum şi excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare în raport de dispoziţiile art. 46 din OUG nr. 51/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 2840 din 17 mai 2007, Judecătoria Buzău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, unde a fost înregistrată la nr. 2820/200/2007 la data de 12 iunie 2007 la secţia a V-a comercială.
La termenul de 6 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare, în raport de dispoziţiile art. 46 din OUG nr. 51/1998.
Prin sentinţa nr. 161 din 6 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca neîntemeiată contestaţia la executare.
Pentru a pronunţa astfel, Curtea a reţinut că, în cauză, nu operează nulitatea executării silite de către A.D.S. prin executării proprii, deoarece conform art. 1 alin. (2) din OUG 64/2005, care fac trimitere la aplicarea dispoziţiilor cap. VIII, IX şi X din OUG nr. 51/1998 prevăd interpretarea corpului propriu de executori şi aplicarea de către aceştia a procedurilor execuţionale potrivit art. 50 din OUG nr. 51/1998.
S-a reţinut că rezilierea contractului de concesiune nr. 22 din 11 august 2000 încheiat de părţile din litigiu, a fost reziliat în temeiul unui pact comisoriu înainte de pronunţarea deciziei, iar în lipsa unei date de referinţă (şi prin Decizia nr. 130 din 5 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 2367/2005 a stabili s-a constatat rezilierea acestui contract) pe care această decizie să o stabilească cu putere de lucru judecat, rezilierea îşi produce efectele de la data pronunţării deciziei, respectiv de la data de 5 mai 2005, când erau aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 190/2004.
S-a mai constatat că executarea silită a fost efectuată cu respectarea formelor legale de executare silită, respectiv a dispoziţiilor art. 3741 C. proc. civ., care recunoaşte unor înscrieri caracterul de titlu executoriu.
În ceea ce priveşte creanţa, instanţa a apreciat că aceasta nu este certă, intimata nefăcând dovada unui calcul şi plăţile făcute.
Împotriva acestei sentinţe contestatoarea a declarat recurs, care a criticat soluţia dată, susţinând, în esenţă că, instanţa de judecată şi-a încălcat principiul rolului activ sens în care arată că trebuie efectuată o expertiză în cauză, pentru a se determina cuantumul creanţei, fără a se avea în vedere penalităţile, ce nu au format obiectul în cadrul contestaţiei la executare invocă temeiul de drept înscris în pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., instanţa a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile în timp, în argumentarea căruia arată că greşit s-au aplicat dispoziţiile Legii nr. 190/2004, act normativ apărut ulterior încheierii contractului de cesiune şi că rezilierea îşi produce efectele de la data pronunţării deciziei, în lipsa unei date de referinţă, atâta timp cât contractul a fost reziliat de intimata A.D.S., conform măsurii dispuse de aceasta prin adresa nr. 31943 din 20 martie 2003.
În ceea ce priveşte creanţa, recurenta a susţinut că instanţa greşit a constatat că aceasta nu este certă şi a omis să analizeze că a fost în imposibilitate de a aplica criteriul determinabil în efectuarea plăţii, întrucât Bursa Română de Mărfuri i-a comunicat că nu tranzacţionează grâul, aşa încât nu a putut să stabilească preţul grâului.
1. Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., motiv de casare înscris în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în susţinerea căreia a arătat că virtutea rolului activ al judecătorului era necesar administrarea probei cu o antrepriză tehnică de specialitate pentru a se stabili funcţia de drept, având în vedere cuantumul creanţei în determinarea căruia au fost incluse penalităţi, ce nu au făcut obiectul contestaţiei la executare.
2. Hotărârea dată încalcă principiul neretroactivităţii legii civile în timp prin conferirea caracterului de titlu executoriu al contractului de cesiune în cauză, circumscriindu-se în motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs, rezultă în esenţă, că rezilierea contractului de cesiune a operat la momentul notificării nr. 21943 din 20 martie 2003, neavând importanţă data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care s-a cerut constatarea rezilierii, considerentele instanţei de judecată cu privire la impunerea unei date aleatorii relative la intervenirea rezilierii sunt lipsite de temei legal, tocmai pe considerentul că a avut de apreciat chiar aplicabilitatea pactului comisoriu, sancţiunea rezilierii operând din momentul în care creditorul şi-a manifestat voinţa în acest sens. Aşa fiind, conchide recurenta, nu prezintă relevanţă pentru incidenţa în cauză a Legii nr. 190/2004 momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de constatare a rezilierii legea fiind ulterioară contractului, inexistenţa unor prevederi legale aplicabile care să confere contractului de concesiune caracter de titlu executoriu, se impune anularea actelor de executare pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 372 C. proc. civ.
Şi, în alt motiv de recurs vizează lipsa caracterului cert şi licit al creanţei, ceea ce face imposibilă executarea silită.
De asemenea, instanţa de fond a dispus o măsură nelegală, deoarece nu a avut în vedere dispoziţiile inserate în capitolul 4 din contract, potrivit căruia părţile au convenit ca preţul se stabileşte după cotaţia de la Bursa Română de Mărfuri la momentul plăţii, totodată, instanţa de fond a omis să analizeze aspectul învederat în sensul că recurenta a fost în imposibilitate de a aplica criteriul determinabil pentru efectuarea plăţii, în raport de comunicarea Bursei Române de Mărfuri a faptului că nu tranzacţionează grâu, imposibilitatea de determinare a preţului era o dovadă a caracterului incert al creanţei pretinse de A.D.S. În acelaşi context, recurenta mai arată că un alt motiv al imposibilităţii achitării preţului s-a datorat împrejurării că din suprafaţa totală a terenului ce a format obiectul contractului de concesiunii, 205.17 ha, a fost retrocedată în temeiul legilor de reparaţie specială, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001 rămânând nerestituite aproximativ 3 ha pe motiv că reprezintă luci de apă. Or, în atare situaţie, clauza înscrisă la art. 4.3 din contract prevedea încheierea unui alt adiţional pentru recalcularea cuantumului redevenţei proporţional cu suprafaţa rămasă în urma revendicării.
Şi, în sfârşit, mai arată recurenta că nu putea efectua plăţi în baza unor facturi în cuprinsul cărora nu erau menţionate toate elementele obligatorii prevăzute de normele imperative în vigoare, numărul şi data contractului astfel încât, pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Recursul este fondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.
Criticile formulate de recurentă se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., cele invocate în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se circumscriu, de asemenea în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Analizând în ansamblu, motivele de nelegalitate circumscrise pct.9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte la apreciază ca fiind fondate având în vedere că din actele şi lucrările dosarului rezultă cu certitudine lipsa caracterului cert şi lichid al creanţei ce s-a solicitat a fi executată silit.
În contextul acestor argumente, trebuie menţionat faptul că recurenta nu a recunoscut debitul, debit stabilit unilateral de intimată, cu toate că Bursa Română de Mărfuri i-a comunicat să nu tranzacţioneze grâu, iar, instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra reducerii suprafeţei de teren, ce a format obiectul contractului de concesiune, ca urmare a retrocedării foştilor proprietari în temeiul legilor de reparaţie specială (Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001). Faţă de aceste împrejurări ce au avut loc ulterior încheierii contractului de concesiune, precum şi a procesului social de predare-primire încheiat la 5 martie 2001 instanţa fondului trebuia să le analizeze din această perspectivă şi s-a constatat imposibilitatea stabilirii redevenţei.
În motivarea hotărârii, instanţa de fond apreciază aplicabile dispoziţiile art. 347 C. proc. civ. dar în mod eronat le coroborează cu dispoziţiile art. 379 alin. (1) C. proc. civ., care prevede nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
În raport de considerentele arătate, rezultă că se impunea administrarea unei expertize care să stabilească cuantumul creanţei şi a penalităţilor.
Neprocedând în acest mod, hotărârea atacată este nelegală, situaţie în care, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., va admite recursul contestatoarei, va casa sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatoarea A.A.I. POŞTA Câlnău împotriva sentinţei nr. 161 din 6 septembrie2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 11 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1446/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1936/2008. Comercial → |
|---|
