ICCJ. Decizia nr. 200/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 200/2008
Dosar nr. 1631/63/2006
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 163 din 28 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială, s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC C. SA CRAIOVA în contradictoriu cu pârâtul C.L. Craiova şi s-a constatat dreptul de administrare şi de folosinţă al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 1668,35 mp situat în Craiova potrivit schiţei anexată la raportul de expertiză întocmit în cauză.
Tribunal a administrat probe, printre care şi proba cu expertiză şi a stabilit că reclamanta a făcut dovada că în urma reorganizării reclamantei din societate de stat de alimentaţie publică, în societate pe acţiuni, societatea rezultată, s-a divizat în baza deciziei nr. 147 a Prefecturii Dolj iar în urma divizării a rezultat SC C. SA Craiova căreia, prin protocolul de divizare, i s-a atribuit terenul în discuţie astfel că reclamanta este îndreptăţită şi are interes în a cere să i se constate dreptul de folosinţă asupra terenului.
Sentinţa tribunalului a fost menţinută de Curtea de Apel Craiova care, prin Decizia nr. 143 din 5 iunie 2007, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului C.L.M. Craiova. Criticile privind neîndeplinirea condiţiilor pentru promovarea şi susţinerea unei acţiuni în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., au fost înlăturate reţinându-se în esenţă că partea nu are acţiune în realizarea dreptului printr-o procedură administrativă aşa cum a susţinut apelantul pârât.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, prin Primarul Municipiului Craiova care pentru a-şi susţine criticile privind nelegalitatea soluţiei a invocat prevederile art. 304 alin. (3) şi (9) C. proc. civ.
- Prima critică întemeiată pe art. 304 alin. (3) C. proc. civ., evocă încălcarea normelor de competenţă pentru motivul că litigiul s-a soluţionat de o instanţă comercială fără să se ţină seama de faptul că acţiunea în constatare este pur civilă, situaţie în care competenţa revenea în primă instanţă judecătoriei.
- S-a mai invocat inadmisibilitatea acţiunii în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., în condiţiile în care s-a cerut instanţei să constate o situaţie de fapt, precum şi nelegalitatea deciziei care în opinia recurentei nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.
- Prin ultima critică, au fost invocate chestiuni de fond legate de modul de determinare a suprafeţei de teren prin expertiză, care potrivit recurentului nu coincide cu cea din protocolul de divizare încălcându-se în opinia acestuia dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi art. 112 alin. (5) C. proc. civ.
- În fine, s-a susţinut nelegalitatea soluţiei şi prin prisma art. 20 din Legea nr. 15/1990 raportate la HG nr. 834/1991 prin care se instituie o prezumţie relativă a dreptului de proprietate asupra bunurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale. Potrivit autorului acţiunea reclamantei nu trebuia admisă întrucât intimata nu a dovedit necesitatea desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate.
Recursul este nefondat.
- Nelegalitatea unei hotărâri se poate invoca în temeiul art. 304 alin. (3) C. proc. civ., atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe. În sprijinul acestui motiv s-a invocat caracterul pur civil al acţiunii în constatare care are drept consecinţă atragerea competenţei în primă instanţă a Judecătoriei, susţinere care nu va putea fi reţinută întrucât litigiul este de natură comercială şi ca atare competenţa se apreciază în conformitate cu prevederile art. 2 lit. a) C. proc. civ. Această concluzie are în vedere faptul că în materie comercială, cu excepţiile prevăzute în legile speciale, nu sunt reglementări procedurale care să delimiteze normele aplicabile în procesele şi cererile de natură comercială aşa încât în astfel de situaţii regulile procedurale de urmat sunt cele prevăzute în codul de procedură civilă după ce se determină natura litigiului.
În cazul de faţă, recurentul însuşi citează dispoziţiile normative comerciale aşa încât ţinând seama de faptul că litigiul vizează patrimoniul societăţii care a rezultat în urma divizării, susţinerea privind faptul că acţiunea întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., atrage competenţa instanţei civile de drept comun va fi respinsă.
- Cel de-al doilea motiv: „Când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Pentru prima ipoteză a textului s-a susţinut că Decizia din apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, critică ce va fi respinsă întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă temeiurile legale şi probele la care s-a raportat instanţa de fond, pe care apoi instanţa de apelle-a confirmat. Recurentul omite faptul că şi în apel, instanţa verifică temeinicia şi legalitatea soluţiei ca instanţă de control în condiţii de devoluţiune fără să intre în examinarea unor chestiuni de fond dincolo de limitele în care a avut loc judecata în primă instanţă.
- În cadrul celei de-a doua teze a art. 304 alin. (9) C. proc. civ., s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii în constatare, critică ce va fi respinsă. Este adevărat că art. 20 din Legea nr. 15/1990 stabileşte că bunurile din patrimoniul unei societăţi comerciale pot fi deţinute în proprietate sau în administrare însă nimic nu se opune ca aspectele reţinute prin protocolul de divizare care se referă la bunurile atribuite să fie consolidate printr-o astfel de acţiune întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., prin care s-a cerut să se constate existenţa unui drept de administrare. Dat fiind caracterul acestei acţiuni prin care nu se urmăreşte condamnarea pârâtului, hotărârea obţinută consfinţeşte o stare a bunurilor din patrimoniu fără să constituie titlu executoriu. Prin urmare, susţinerea că în realitate s-a urmărit să se determine o stare de fapt ceea ce face ca acţiunea să nu fie admisibilă, va fi înlăturată. De asemenea, nici critica privind faptul că, intimata avea la îndemână acţiunea în realizare nu va fi primită întrucât prin astfel de acţiuni se poate pretinde de către titularul unui drept subiectiv să fie obligat pârâtul la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Nefiind în această ultimă ipoteză şi având în vedere că s-a demonstrat şi interesul în promovarea acţiunii, soluţiile criticate vor fi menţinute.
În consecinţă, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul P.M. CRAIOVA împotriva deciziei civile nr. 143 din 5 iunie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 196/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 234/2008. Comercial → |
|---|
