ICCJ. Decizia nr. 1939/2008. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1939/2008
Dosar nr. 42462/3/2006
Şedinţa publică de la 4 iunie 2008
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1062 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pronunţată în dosarul nr. 42462/3/2006, s-a admis acţiunea formulată de A.V.A.S. în contradictoriu cu pârâta D.A.V., a fost obligată pârâta la efectuarea investiţiei de 200.000 lei la SC C.F. SA, conform clauzei 8 octombrie 7 din contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. M.H/26 din 24 decembrie 1999 modificat prin actul adiţional din 16 mai 2002.
A fost obligată pârâta la 200.000 RON penalităţi de întârziere, de asemenea, la prezentarea documentelor justificative necesare analizării modului de respectare a clauzelor 8.4, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8., 8.9, 8.10 alin. (2), 34, 6 şi 9.1 din contract.
S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în sumă de 1.000.000 ROL pe zi de întârziere ca nefondat.
În motivare, s-a reţinut că între părţi exista un raport juridic contractual, respectiv un contract de vânzare – cumpărare acţiuni. Potrivit clauzelor acestuia cumpărătoarea s-a obligat să efectueze în societate pe o perioadă de 3 ani, o investiţie pentru realizarea măsurilor cuprinse în programul pentru conformare în sumă de 200.000 lei.
Prin actul adiţional din 16 mai 2002, cumpărătoarea pârâtă s-a obligat să efectueze în SC C.F. SA o investiţie în numerar, aport la capitalul social în sumă de 200.000 RON contravaloarea investiţiilor de mediu.
Fundamentul răspunderii pârâtei este contractual, dovedit prin contractul menţionat, pârâta asumându-şi mai multe obligaţii inserate în contract pe care nu le-a respectat.
Instanţa de fond a apreciat că nu se impune acordarea de daune cominatorii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A.V.A.S., solicitând şi obligarea pârâtei – intimate la plata de daune cominatorii de un milion lei (ROL) pe zi întârziere.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâta, legal timbrat cu taxele judiciare de timbru prevăzute de lege, fără a se depune şi motivele acestuia.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 406 din 26 septembrie 2007, a respins, ca tardiv, apelul declarat de pârâta D.A.V. şi, ca neîntemeiat, apelul declarat de A.V.A.S.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, atât reclamanta A.V.A.S. cât şi pârâta D.A.V.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta A.V.A.S. solicită admiterea lui şi modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii capătului de cerere privitor la obligarea pârâtei la daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere, criticând această decizie, în esenţă, pentru următoarele motive:
Instanţa de apel îşi întemeiază decizia în mod greşit pe prevederile introduse prin Legea nr. 459/2006, care a modificat art. 5803, întrucât în speţă cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 22 noiembrie 2005, moment la care aceste norme nu erau în vigoare. În acest caz decizia atacată încalcă principiul „tempus regit actum”, ignorându-se norme imperative în vigoare la momentul la care s-a născut dreptul A.V.A.S. de a solicita daune cominatorii.
Se mai susţine, după o expunere cu privire la rolul daunelor cominatorii şi modul lor de calcul, că amenda cominatorie se circumscrie fazei de executare silită şi se face venit la bugetul de stat iar faptul că art. 5803 C. proc. civ., reglementează amenda cominatorie fără referire la daunele cominatorii nu poate valora o „abrogare” implicită a acestei instituţii, textul reglementând o modalitate suplimentară de constrângere a debitorului obligaţiei de „a face” sau „a nu face”. Mai mult, prin decizia XX din 12 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite a hotărât că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 C. proc. civ.
Pârâta D.A.V., în recursul său, solicită admiterea lui şi casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare la aceiaşi instanţă, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., susţinând că apelul său a fost declarat în termen.
Examinând recursul reclamantei A.V.A.S. prin prisma motivului invocat Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, au făcut o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 5803 C. proc. civ., atunci când au respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la daune cominatorii.
Este nefondată critica recurentei privitoare la aplicabilitatea prevederilor art. 5803 C. proc. civ., introduse prin Legea nr. 459/2006, în raport cu data introducerii acţiunii sale întrucât, potrivit art. 725 alin. (1), dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege. Drept urmare, ca o consecinţă a aplicării imediate a legii de procedură, în speţă îşi are deplină aplicare, indiferent de momentul sesizării instanţei, prevederea din alin. (5) al art. 5803 C. proc. civ., potrivit căreia pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii. Acest text îşi are deplină aplicare în speţă şi pentru că suntem, în mod evident, în raport de modul de formulare a acţiunii reclamantei, într-o obligaţie de a face, respectiv de efectuare a unei investiţii conform obligaţiei asumate prin contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni.
Mai mult, în raport de cea de a doua critică formulată de reclamantă, este de precizat, pe de o parte, că decizia în interesul legii nr. XX/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată în condiţiile în care prevederile de la acel timp ale art. 5803 nu interziceau în mod expres, cum o fac în prezent, acordarea de daune cominatorii, iar pe de alta că, după ce reglementează amenda civilă la care instanţa poate obliga debitorul pentru neexecutarea obligaţiei de a face, art. 5803, în alin. (5), interzice expres acordarea de „daune cominatorii”, aşa încât susţinerea recurentei că textul menţionat „reglementează amenda cominatorie fără referire la daunele cominatorii este eronată.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei D.A.V. acesta urmează a fi anulat, ca netimbrat, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, întrucât această recurentă nu şi-a îndeplinit obligaţia de timbrare a recursului cu 14 lei taxa judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar, deşi a fost încunoştiinţată de această obligaţie prin citaţie.
Faţă de cele de mai sus,Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 să respingă, ca nefundat, recursul reclamantei A.V.A.S. şi să anuleze ca netimbrat recursul pârâtei D.A.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 406 din 26 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Anulează recursul declarat de pârâta D.A.V. împotriva aceleiaşi decizii, ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1883/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1949/2008. Comercial. Pretenţii. Contestaţie... → |
|---|
