ICCJ. Decizia nr. 1946/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1946/2008
Dosar nr. 47594/3/2005
Şedinţa publică din 4 iunie 2008
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin sentinţa comercială nr. 4291, pronunţată la data de 21 martie 2007, Secţia a VI a comercială a Tribunalului Bucureşti a respins excepţia prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune; a admis acţiunea formulată de reclamanta SC I.E. SA, în contradictoriu cu pârâta SC V. SA, pe care a obligat-o să plătească reclamantei, echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, a sumelor de 34.341,52 dolari SUA şi 5.043,15 Euro, cu titlu de daune şi suma de 4.178,70 lei (Ron), cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru şi onorariu de expert.
Spre a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că între părţi există raporturi contractuale concretizate în contractul de comision nr. 1/1992, anexele nr. 210/IESA/1111 din 29 noiembrie 1999 şi nr. 210/IESA/3201 din 26 martie 2001 la contractul de comision, potrivit căruia comisionarul garantează, în condiţiile îndeplinirii obligaţiilor comitentului, sumele rambursabile reţinute şi neutilizate, ori comitenta nu a respectat termenul de livrare, astfel încât, prin prelungirea scrisorilor bancare contragarantate de BCR pentru contractul extern nr. 125/1999 şi suplimentul din 28 septembrie 2000, încheiat între reclamantă şi beneficiarul extern S.P.C., de livrare a unităţilor de pompare şi a pieselor de schimb, aceasta a perceput comisioane şi speze bancare, cuantificate în sumele din petitul acţiunii, reprezentând cheltuieli suplimentare, efectuate peste cele prevăzute în contractul de comision şi anexele la acesta, din culpa pârâtei comitente, care nu a respectat obligaţiile comerciale de livrare la termenele convenite şi care urmează să fie cumpărate de la aceasta, în aplicarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi art. 405 C. com.
Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de pârâtă, instanţa a reţinut că termenul de prescripţie curge de la data la care reclamanta a emis facturile fiscale către pârâtă.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, ca nefondat de Secţia a V a comercială a Curţii de apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 528, pronunţată la data de 2 noiembrie 2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, examinând actele dosarului prin prisma motivelor invocate de apelantă, a reţinut că încheierea din data de 17 ianuarie 2007, prin care s-a respins excepţia prematurităţii, este motivată succint; că menţionata excepţie şi-a găsit o corectă soluţionare, întrucât prevederile pct. 9 lit. a) din Anexa nr. 210/IESA/3201 din 26 martie 2001, ar fi fost aplicabile în condiţiile în care raporturile contractuale dintre părţi s-ar fi derulat în condiţii normale, iar faptul că intimata reclamantă nu a constituit depozitul bancar de 80% din contravaloarea reţinută de aceasta din preţul contractului nu formează obiectul prezentei cauze; că raţiunea pentru care reclamanta comisionară a prelungit valabilitatea celor două scrisori de garanţie bancară în permanenţă, se datorează faptului că aceasta a iniţiat procedura de negociere cu partenerul extern în vederea reducerii penalităţilor de întârziere solicitate, urmare a livrărilor cu întârziere a mărfurilor, din culpa pârâtei comitente; că aceasta a fost înştiinţată de fiecare prelungire a valabilităţii scrisorilor de garanţie bancară de către BCR la solicitarea Băncii Comerciale a Siriei, fără a se împotrivi şi că instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că termenul de prescripţie curge de la data emiterii facturilor, neacceptarea la plată nefiind un motiv de exonerare; că refuzul de plată nu a fost comunicat intimatei şi nici nu au fost formulate obiecţiuni spre a putea fi luate în considerare, iar facturile au fost emise în baza unui contract încheiat între părţi, executat de emitentul acestora, iar faptul neînregistrării facturilor în contabilitatea apelantei nu constituie un motiv de neplată, cum nici modalitatea în care acestea i-au fost comunicate.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelanta pârâtă, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel, reţinând că: „în virtutea contractului de comision încheiat cu SC V. SA, SC I. SA avea obligaţia de a negocia cu partenerul extern cuantumul penalităţilor de întârziere solicitate", a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii şi că a constatat, greşit, că facturile au fost emise în baza contractului de comision nr. 1/1991, fără a lua în considerare anexele încheiate în baza acestui contract, distincte în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, iar, în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea se impune a fi modificată, deoarece s-a bazat pe „facturi fiscale prescrise", iar Curtea de apel a reţinut, greşit, în justificarea acordării spezelor şi comisioanelor bancare, că reclamanta avea obligaţia de a negocia cu partenerul extern diminuarea penalităţilor de întârziere, recurenta neprecizând relevanţa afirmaţiilor şi apărărilor vizând fondul cauzei, faţă de Decizia atacată şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.
Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului apreciind neîntemeiate criticile formulate în susţinerea acestuia.
Recursul este nefondat.
Astfel, cum potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greşită a actului juridic poate determina modificarea hotărârii judecătoreşti numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, se constată că aspectele invocate de recurentă, vizând greşita reţinere a situaţiei de fapt prin interpretarea actelor juridice ca înscrisuri depuse în probaţiune, nu se circumscriu acestor ipoteze şi nu justifică invocarea precitatului motiv de recurs.
Este de observat că nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-şi găseşte incidenţa în cauză, întrucât criticile referitoare la interpretarea probelor administrate în stabilirea situaţiei de fapt nu mai poate fi valorificată pe calea de atac a recursului, faţă de redactarea în vigoare la data pronunţării deciziei atacate a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanţa de apel, menţinând hotărârea tribunalului, a respectat cerinţele legalităţii, atât în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cât şi în ce priveşte fondul cauzei, din perspectiva cerinţelor art. 969 C. civ.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC V. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 528 din 2 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1943/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1947/2008. Comercial → |
|---|
