ICCJ. Decizia nr. 2099/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2099/2008
Dosar nr. 6843/99/2006
Şedinţa publică din 12 iunie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 6843/99 din 2 mai 2006 reclamantul Consiliul Local al Municipiului Iaşi a chemat în judecată pe pârâtele SC M.I. SA Iaşi şi SC O. SRL Iaşi pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 1809 din 5 septembrie 2002 încheiat între cele două pârâte cu privire la spaţiul comercial situat în municipiul Iaşi, radierea din cartea funciară a inscripţiunilor privind pe proprietarii pârâţi din prezenta cauză şi repunerea imobilului în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, se motivează că acest contact este lovit de nulitate absolută întrucât imobilul vândut de pârâta SC M.I. SA Iaşi nu era proprietatea acesteia. Acest imobil a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, în baza Deciziei nr. 24 din 25 ianuarie 1954 a fostului Sfat Popular al Oraşului Iaşi. Imobilul a fost în administrarea fostului IGCL Iaşi, ulterior R.A. L. Iaşi, conform Deciziilor nr. 209 din 27 aprilie 1991 şi nr. 98 din 4 februarie 1991 emise de autorităţile administrative locale. În temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990 R.A.L. Iaşi a devenit proprietara acestui imobil, închiriindu-l şi culegându-i fructele (chiria). În perioada 1997-2002 imobilul a fost închiriat către SC S. SRL Iaşi. Se mai motivează că, contractul de vânzare cumpărare se bazează pe o cauză ilicită şi contrară ordinii publice, întrucât clauzele sale conţin clauze ilicite ce pot antrena răspunderea penală a vânzătorului pentru fals şi uz de fals, atâta vreme cât afirmă că imobilul s-a aflat în proprietatea sa şi nu a trecut în proprietatea statului.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ.
Prin întâmpinarea formulată pârâtele SC O. SRL Iaşi şi SC M.I. SA Iaşi au solicitat respingerea acţiunii, arătând că imobilul supus litigiului constituie proprietatea acesteia din urmă, astfel cum a fost consfinţită prin sentinţa nr. 2262 din 11 februarie 1998 a Judecătoriei Iaşi, definitivă şi irevocabilă prin neapelare. Pe de altă parte, motivul invocat de reclamantă prin acţiune, vânzarea lucrului altuia, nu reprezintă un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare, ci un motiv de nulitate relativă, pe care reclamanta nu îl poate invoca nefiind parte în contract. Se mai motivează că, indiferent de atitudinea vânzătorului, dacă cumpărătorul a fost de bună-credinţă sancţiunea care intervine în cazul vânzării lucrului altuia este nulitatea relativă şi nu nulitatea absolută. Nulitatea absolută ar putea interveni numai dacă se dovedeşte existenţa fraudei (respectiv reaua-credinţă a părţilor) sau cauza ilicită (încheierea contractului în alt scop decât cel al transferului dreptului de proprietate).
Tribunalul Iaşi, secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr. 548/E din 14 martie 2007 a respins ca nefondată acţiunea reclamantului Consiliul Local al Municipiului Iaşi în contradictoriu cu pârâtele SC M.I. SA Iaşi şi SC O. SRL Iaşi.
A obligat reclamantul la 700 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC O. SRL Iaşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că.
Motivul invocat de reclamant în susţinerea acţiunii sale este, în esenţă, vânzarea bunului altuia şi că proprietarul imobilului ce a făcut obiectul vânzării este Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi nicidecum pârâta SC M.I. SA Iaşi. Susţinerea reclamantei că vânzarea bunului altuia constituie un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare nu poate fi primită şi că vânzarea bunului altuia reprezintă un motiv de nulitate relativă, ce poate fi invocat numai de părţile contractante. Contractul de vânzare cumpărare ar fi putut fi lovit de nulitate absolută numai dacă s-ar fi invocat şi dovedit că ambele părţi sau măcar cumpărătorul să fi fost de rea-credinţă, caz în care contractul ar fi fost întemeiat pe o cauză ilicită şi că în speţă nu s-a făcut o astfel de dovadă. S-a reţinut că există prezumţia (nerăsturnată de reclamantă) de bună-credinţă în favoarea părţilor, şi mai ales a cumpărătorului, întrucât la data vânzării imobilul era transcris pe numele pârâtei SC M.I. SA Iaşi, aspect care a creat celeilalte pârâte certitudinea că imobilul este proprietatea vânzătorului.
A respins apărarea reclamantului potrivit căreia contractul de vânzare cumpărare se bazează pe o cauză ilicită şi contrară ordinii publice, cauza contractului reprezentând-o scopul în vederea căruia s-a încheiat, respectiv a transferului dreptului de proprietate, care dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina celor două părţi. Împrejurarea că imobilul ar fi fost proprietatea altei persoane decât cea a vânzătorului nu conduce la concluzia unei cauze ilicite sau contrară ordinii publice a contractului, cum eronat susţine reclamantul.
Reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 548/E din 14 martie 2007 a Tribunalului Iaşi invocând excepţia nulităţii sentinţei apelate deoarece dezbaterile asupra fondului au avut loc la 28 februarie 2007, iar pronunţarea a fost amânată la 7 martie 2007 şi 14 martie 2007, iar încheierile întocmite în acest sens nu i-au fost comunicate, invocând dispoziţiile art. 305 alin. (5) C. proc. civ.
Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, prin Decizia nr. 89 din 1 octombrie 2007 a respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii instanţei de fond.
A respins excepţia nulităţii sentinţei civile nr. 548/E din 14 martie 2007 a Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ.
Referitor la excepţia nulităţii hotărârii apelate, instanţa de apel constată că aceasta este inadmisibilă, deoarece în codul de procedură civilă nu există text legal care să sancţioneze cu nulitate o hotărâre pronunţată, motivat de faptul că nu s-au comunicat şi încheierile de amânare a pronunţării. Trebuie ştiut că încheierile de amânare a pronunţării nu se comunică părţilor, ceea ce se comunică la instanţa de fond şi în apel sunt doar hotărârile.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că din probele administrate (respectiv înscrisuri) rezultă că susţinerea reclamantei că vânzarea unui bun aparţinând altcuiva este lovită de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare nu poate fi primită, putând fi vorba doar de o nulitate relativă, cum temeinic şi legal a reţinut prima instanţă.
În speţă nu s-a făcut dovada din partea reclamantei că părţile contractului au fost de rea-credinţă, sau măcar cumpărătorul să fi fost de rea-credinţă la încheierea acestuia, situaţie în care s-ar fi putut vorbi de o cauză ilicită care să ducă la o nulitate absolută.
Aşa cum a reţinut temeinic prima instanţă, în cauză operează prezumţia de bună-credinţă, care nu a fost eliminată prin probe de către reclamantă.
În mod legal şi temeinic prima instanţă a reţinut că împrejurarea că imobilul ar fi fost proprietatea altei persoane decât cea a vânzătorului nu conduce la concluzia unei cauze ilicite sau contrară ordinii publice a contractului în discuţie.
Împotriva menţionatei decizii, reclamantul Consiliul Local al Municipiului Iaşi a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei şi admiterea acţiunii sale.
În criticile formulate recurentul reclamant susţine în esenţă următoarele:
- că imobilul ce face obiectul litigiului, situat în Iaşi, a fost preluat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 111/1951, a Decretului nr. 24 din 25 ianuarie 1954 şi transcris sub nr. 382/1968, iar prin HCL nr. 5/1997 şi HCL nr. 126/1997 imobilul a fost preluat din fondul locativ de stat în patrimoniul Consiliului Local al Municipiului Iaşi.
Că în raport de această situaţie, intimata pârâtă SC M.I. SA nu avea dreptul să dispună de bunul aflat în proprietatea altuia şi că acţiunea în constatare a dreptului de proprietate formulată de aceasta a fost respinsă irevocabil de Curtea de Apel Iaşi prin Decizia nr. 77 din 13 ianuarie 2000.
- că intimata cu rea credinţă a înstrăinat imobilul în cauză asupra căruia nu avea nici un drept, că vânzarea acestuia s-a făcut în frauda dreptului său de proprietate, cu complicitatea şi pe riscul acesteia, caz tipic de nulitate absolută;
- nulitatea actului este dictată şi de absenţa cauzei, art. 966 C. civ., vânzătorul nefiind proprietarul bunului vândut nu putea să satisfacă scopul avut în vedere de cumpărător la dobândirea proprietăţii.
- că raportat la prevederile art. 1407 C. civ., dacă schimbul lucrului altuia este nul, pe cale de consecinţă şi vânzarea lucrului altuia nu poate fi validă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele pârâte SC O. SRL Iaşi şi SC M.I. SA Iaşi au cerut respingerea recursului ca nefondat.
Recursul reclamantului este fondat.
Înalta Curte analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că acestea sunt de natură să conducă la casarea sau modificarea deciziei, încadrându-se în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ..
Criticile dezvoltate global urmează a fi încadrate, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs invocat de recurentul reclamant prin care susţine că imobilul situat în Iaşi, este proprietatea sa şi nu a pârâtei SC M.I. SA Iaşi este fondat.
Imobilul situat la adresa de mai sus a fost preluat în integralitatea sa în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 111/1951 şi a Deciziei nr. 34 din 25 ianuarie 1954, transcris pe numele Statului Român, sub nr. 382/1968, în temeiul Decretului nr. 712/1966.
Prin HCL nr. 5/1997 şi HCL nr. 126/1997 imobilul respectiv a fost preluat din fondul locativ al statului în patrimoniul Consiliului Local al Municipiului Iaşi.
Ori faţă de această situaţie nu se poate reţine că pârâta SC M.I. SA Iaşi este proprietara spaţiului în cauză conform sentinţei civile nr. 2262 din 11 februarie 1998 a Judecătoriei Iaşi care a fost casată prin Decizia nr. 77 din 13 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Iaşi prin care s-a respins în mod irevocabil acţiunea acesteia în constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care s-a reţinut că SC M.I. SA Iaşi nu poate beneficia de dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi nici de dispoziţiile HG nr. 834/1991 ca să dobândească certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent.
De altfel, Decizia nr. 179/1991 şi Decizia nr. 180/1991 emise de Prefectura Judeţului Iaşi emise în baza Legii nr. 15/1990 cu privire la transformarea societăţilor de stat în societăţi comerciale aflate la dosarul Judecătoriei Iaşi nu atestă calitatea de proprietar a pârâtei, nefiind indicat bunul ce face obiectul acestora.
Faţă de această situaţie se constată că ambele pârâte, atât SC M.I. SA Iaşi cât şi SC O. SRL Iaşi au fost de rea credinţă, înstrăinând un imobil asupra căruia prima nu avea nici un drept, iar a doua a cumpărat un imobil pe riscul său.
De altfel, sentinţa civilă nr. 2262 din 11 februarie 1998 a Judecătoriei Iaşi a fost casată prin Decizia nr. 77 din 13 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâta SC M.I. SA Iaşi în calitate de vânzătoare şi pârâta SC O. SRL Iaşi, autentificat sub nr. 1809 din 5 septembrie 2002 de BNP C.Ş., a cărui nulitate absolută a fost cerută de recurentul reclamant Consiliul Local al Municipiului Iaşi.
Faptul că vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Iaşi, s-a făcut în frauda dreptului de proprietate de către vânzător, cu complicitatea şi pe riscul cumpărătorului este un caz tipic de nulitate absolută a contractului. Avându-se în vedere că vânzătoarea cunoştea faptul că înstrăinează bunul altuia, rezultă că, convenţia părţilor are o cauză ilicită şi deci este nulă absolut conform art. 968 C. civ.
Totodată nulitatea actului se constată şi în raport de dispoziţiile art. 966 C. civ., întrucât vânzătorul, nefiind proprietarul bunului vândut nu poate satisface scopul avut în vedere de cumpărător, dobândirea dreptului de proprietate.
Aşa fiind, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul reclamantului, va modifica Decizia, va admite apelul aceleiaşi părţi declarat împotriva hotărârii instanţei de fond care va fi schimbată în tot în sensul că va admite acţiunea reclamantului Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi în consecinţă va constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat în cauză între pârâte şi va dispune radierea din C.F. a inscripţiunilor în legătură cu acest act.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ. vor fi obligate intimatele pârâte la plata a 189,73 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Iaşi împotriva deciziei nr. 89 din 1 octombrie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelul aceleiaşi părţi declarat împotriva sentinţei civile nr. 548/E din 14 martie 2007 a Tribunalului Iaşi pe care o schimbă în tot în sensul că admite acţiunea reclamantului Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi în consecinţă constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele SC M.I. SA Iaşi şi SC O. SRL Iaşi, autentificat sub nr. 1809 din 5 septembrie 2002 de B.N.P. C.Ş.
Dispune radierea din C.F. a inscripţiunilor în legătură cu acest act.
Obligă intimatele pârâte SC M.I. SA Iaşi şi SC O. SRL Iaşi la plata a 189,73 lei cheltuieli de judecată către Consiliul Local Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2098/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2101/2008. Comercial → |
|---|
