ICCJ. Decizia nr. 2308/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2308/2008
Dosar nr. 3643/63/2006
Şedinţa publică din 25 iunie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 7 aprilie 2006 la Tribunalul Dolj, reclamantul D.A.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC C. SRL şi C.T. dizolvarea societăţii pârâte în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) şi art. 327 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, republicată, înscrierea menţiunii privind dizolvarea hotărârii de dizolvare şi deschiderea lichidării, conform art. 233 alin. (1) din Legea societăţilor comerciale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este asociat la SC C. SRL cu 10 părţi sociale, reprezentând 50% din capitalul social, potrivit actului adiţional din 14 februarie 2002, iar diferenţa de 50% fiind deţinută de C.T., care este şi administratorul societăţii pârâte.
Reclamantul a mai arătat că între asociaţi au apărut neînţelegeri, datorită atitudinii pârâtului care a început să comită abuzuri, iar ca urmare a refuzului acestuia de a înceta săvârşirea unor asemenea practici, la data de 30 decembrie 2005, adunarea generală a asociaţilor a aprobat divizarea societăţii pârâte prin transferul a ½ din capitalul social către o altă societate, însă pârâtul a împiedicat experţii de a finaliza evaluarea societăţii în scopul tergiversării şi creării unui prejudiciu reclamantului. Părţile au convenit ca bunurile societăţii să rămână în posesia pârâtului până la finalizarea operaţiunii de divizare şi în scopul materializării operaţiunii de divizare a fost cesionat contractul de leasing financiar din 10 martie 2005 de SC C. SRL către SC T. SRL, societate ce aparţine reclamantului.
Excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinări au fost respinse de prima instanţă la data de 31 mai 2006, întrucât s-a constata că divizarea nu a fost finalizată, în sensul art. 246 din Legea nr. 31/1990.
Prin sentinţa comercială nr. 4549 din 8 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială, a fost respinsă cererea reclamantului, cu motivarea că la data de 30 decembrie 2005, în adunarea generală a acţionarilor s-a hotărât divizarea societăţii, situaţie în raport de care s-a întocmit proiectul de divizare şi evaluarea bunurilor de către firma desemnată SC E. SRL Craiova. Asociaţii au analizat raportul de evaluare la data de 17 martie 2006 şi au fost de acord cu concluziile raportului de evaluare; s-a mai reţinut că la data de 5 aprilie 2006, contractul de audit a fost reziliat, iar o parte din patrimoniul societăţii a fost împărţit fizic între cei doi asociaţi la momentul hotărârii divizării.
S-a constatat nu sunt incidente dispoziţiile invocate de reclamant, deoarece societatea pârâtă are activitate şi are raporturi comerciale şi contractuale cu alte părţi; că este aşa, se arată în considerentele instanţei de fond, o dovedesc contractele de prestări servicii depuse la dosarul cauzei, ceea ce înseamnă că în cauză nu s-a reţinut existenţa unor neînţelegeri grave între asociaţi, care să justifice dizolvarea societăţii pârâte; s-a mai reţinut de prima instanţă că societatea pârâtă a obţinut în anul 2004 locul I în topul firmelor din categoria întreprinderilor mici din domeniul instalaţiilor tehnico - sanitare şi realizarea unui profit al societăţii - pârâte în anul 2005 de 144.287 lei.
Or, faţă de aceste motive, instanţa de fond a apreciat că nu se impune măsura dizolvării societăţii, ce reprezintă o măsură extremă ce are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
La data de 6 decembrie 2006,pârâta SC C. SRL a solicitat completarea sentinţei nr. 4549 din 8 noiembrie 2006, în sensul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.000 lei, pentru fiecare pârâtă, iar Tribunalul Dolj, secţia comercială, prin sentinţa nr. 23 din 24 ianuarie 2007 a fost admisă cererea pârâtei, cu consecinţa obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, către fiecare pârât, în sumă de 1.000 lei, având în vedere că tribunalul din eroare au omis să treacă cheltuielile de judecată cerute de pârâţi prin întâmpinare şi concluziile scrise, depuse la dosar.
Împotriva sentinţei nr. 23 din 24 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială, a declarat recurs pârâtul C.T. şi a arătat în mod greşit a fost obligat reclamantul numai la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât suma datorată cu titlu de cheltuieli de judecată este 4.000 lei, conform actelor justificative aflate la dosar.
Împotriva sentinţei nr. 4549 din 8 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială, a declarat recurs reclamantul D.A.F.
Instanţa de în temeiul dispoziţiilor art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată, a calificat calea de atac exercitată de reclamant, ca fiind apel.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat, în esenţă, că prima instanţă în mod greşit a apreciat materialul probator administrat în cauză, în sensul constatării că între asociaţi nu există înţelegeri grave care să conducă la perturbarea activităţii societăţii pârâte, iar prezenta acţiune a fost introdusă la data când a luat cunoştinţă de hotărârea pârâtului de reziliere a contractului încheiat cu firma de audit, situaţie ce a generat împiedicarea funcţionării normale a societăţii pârâte; a mai arătat că pârâtul a săvârşit fapte de concurenţă neloială, respectiv a semnat numeroase oferte în calitate de director general al firmei SC A. SRL, entitate distinctă de societatea pârâtă. În opinia sa, o persoană poate deţine părţi sociale la mai multe societăţi comerciale cu răspundere limitată.
Prin Decizia nr. 184 din 11 septembrie 2007, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a admis apelul, a schimbat sentinţa atacată şi în consecinţă:
S-a dispus dizolvarea SC C. SRL Craiova şi deschiderea procedurii de lichidare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de dizolvare.
Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de pârâtul C.T. împotriva sentinţei nr. 23 din 8 noiembrie 2006 pronunţată în acelaşi dosar şi a fost obligat pârâtul la 60 ron cheltuieli de judecată în apel şi fond, către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că în cauză s-a demonstrat neînţelegeri grave între asociaţi care au condus la împiedicarea funcţionării societăţii pârâte, respectiv pârâtul C.T. a început să deturneze rezultatele activităţii societăţii comerciale în interes personal prin mai multe modalităţi (folosirea în interes personal a unor fonduri băneşti aparţinând societăţii, folosirea forţei de muncă angajată la SC C. SRL pentru efectuarea de lucrări la casa proprietate personală a pârâtului şi majoritatea salariaţilor angajaţi cu contract de muncă atât la societatea pârâtă cât şi la SC A. SRL), practicând o concurenţă neloială, iar în ceea ce priveşte reclamantul s-a apreciat că se face vinovat de săvârşirea unor fapte care reprezintă acte de concurenţă neloială, întrucât acesta a înfiinţat anterior alte două firme având acelaşi obiect de activitate (firma X.T. SRL în anul 2004 şi SC T. SRL, în anul 2006).
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că între asociaţi au intervenit grave neînţelegeri, ceea ce a condus la măsura dizolvării, pentru lipsa de colaborare dintre aceştia şi implicit la absenţa lui affectio societatis, precum şi a interesului social.
Referitor la apelul declarat de pârâtul C.T. împotriva sentinţei nr. 23 din 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Dolj, secţia comercială, instanţa de apel a apreciat că în cauză s-au aplicat corect dispoziţiile art. 274 C.proC. civ.
În contra celei din urmă hotărâri, pârâţii C.T. şi SC C. SRL au declarat recurs.
Printr-un motiv de recurs pârâtul arată că sentinţa nr. 4549/2006 era susceptibilă calea de atac a recursului şi nu a apelului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 304 alin. (7) pct. 1 C. proc. civ., deoarece instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, în argumentarea căruia invocă incidenţa prevederilor art. 237 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, dispoziţii, care în opinia recurentului, fac trimitere la calea de atac a recursului în materia dizolvării societăţilor comerciale.
Un al doilea motiv de recurs vizează excepţiile invocate, atât la fond, cât şi în apel, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe care înţelege să o reitereze în calea de atac a prezentului recurs. În susţinerea acestui motiv, recurentul arată că prima instanţă le-a respins excepţiile iar pârâta nu a avut interes în promovarea căii de atac a apelului faţă de cuprinsul dispozitivului prin care a fost respinsă acţiunea reclamantului; totodată mai arată că instanţa de apel nu a mai analizat excepţiile invocate şi în apel, ca mijloace de apărare, în condiţiile în care interesul ca şi o condiţie de exerciţiu a acţiunii trebuie să subziste nu numai pe parcursul judecării fondului cauzei, ci şi pe toată durata judecării căilor de atac.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, pârâtul solicită admiterea recursului cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare conform art. 312 C. proc. civ., în caz contrar, susţine excepţiile inadmisibilităţii acţiunii reclamantului şi excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea prezentei acţiuni.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pârâtul arată că prin procesele verbale întocmite cu ocazia adunării generale a societăţii pârâte, părţile au convenit divizarea SC C. SRL, fiind angajată firma SC E. SRL pentru evaluarea patrimoniului, şi, în acelaşi scop a fost concesionat contractul de leasing financiar din 10 martie 2005 către SC T. SRL, societate ce aparţine reclamantului.
Astfel, s-a modificat forma juridică a societăţii pârâte, în atare condiţii acţiunea în divizare formulată de reclamant este inadmisibilă.
În strânsă legătură cu excepţia inadmisibilităţii acţiunii trebuie analizată şi excepţia lipsei de interes a reclamantului în formularea acţiunii de dizolvare a societăţii pârâte, având în vedere că hotărârea adunării generale a asociaţilor de divizare nu a fost anulată, ci ea era în curs de executare la data când reclamantul a promovat acţiunea în dizolvare. În susţinerea acestei excepţii pârâtul arată că ambele părţi au consimţit la operaţiunea de divizare a societăţii, astfel cum a rezultat şi din atribuirea în natură a bunurilor aparţinând patrimoniului societăţii, situaţie în care au fost cesionate două contracte de leasing către o altă societate a reclamantului, unde este asociat unic, iar pentru finalizarea procedurii de divizare părţile au angajat firme de avocatură distincte, însă reclamantul a refuzat să se prezinte la locul şi ora stabilită de cele două firme de avocatură pentru încheierea acestei divizări.
Pe fondul cauzei, recurentul arată că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată, invocând ca temei art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul a arătat că a fost încălcat unul din principiile fundamentale ale dreptului privat, respectiv nimeni nu-şi poate invoca propria culpă în obţinerea unui drept, în argumentarea căruia a susţinut că în cauză s-a reţinut culpa reclamantului prin săvârşirea unor acte de concurenţă neloială, însă acesta nu este sancţionat, iar cu privire la vinovăţia reţinută în sarcina sa, instanţa de apel nu motivează în ce a constat presupusa conduită culpabilă a reclamantului.
De asemenea, mai arată că au fost ignorate dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea societăţilor comerciale, ceea ce duce la o recercetare a fondului cauzei, astfel a susţinut că neînţelegerile la care se referă la modul de funcţionare al societăţii, societate care funcţionează normal, nu are datorii, are contracte în derulare, are profit, motiv pentru care nu se putea dispune dizolvarea societăţii pârâte, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a opera dizolvarea acesteia.
Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Referitor la primul motiv de recurs în care se invocă faptul că instanţa care a judecat apelul nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, deoarece calea de atac trebuia să fie recursul şi nu apelul, Înalta Curte urmează să îl înlăture, ca nefondat, întrucât la data de 10 aprilie 2007 în apel, reclamantul a fost a fost prezent prin avocat M.M., care a precizat că acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, în raport de care Curtea de Apel a pus în discuţia părţilor calificarea căii de atac exercitate având în vedere temeiul de drept invocat de reclamant.
Or, în această situaţie, în recurs reclamantul nu poate invoca nelegala compunere a instanţei.
Prin urmare, Curtea de Apel a luat act de precizarea reclamantului privind obiectul cauzei dedus judecăţii după care a pus în discuţia părţilor calificarea căii de atac exercitată de reclamant având în vedere că îşi întemeiază acţiunea promovată pe dispoziţiile art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează omisiunea analizării de către Curtea de Apel a excepţiilor ridicate de reclamanţi prin întâmpinarea depusă, de asemenea, Înalta Curte urmează să-l respingă, ca nefondat, deoarece aceste excepţii au fost respinse la fond, iar în apel, pârâtul a declarat apel împotriva sentinţei nr. 23 prin 24 ianuarie 2007 a Tribunalului Dolj, secţia comercială; sentinţă prin care a criticat hotărârea primei instanţe numai în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată.
În atare situaţie, instanţa de apel nu putea să se pronunţe asupra acestor excepţii, întrucât ca instanţă de control judiciar nu a fost învestită să cenzureze excepţiile.
Pe de altă parte, având în vedere că dizolvarea nu a fost finalizată, instanţa de fond a apreciat că excepţia inadmisibilităţii în promovarea acţiunii de divizare a reclamantului şi a excepţiei lipsei interesului reclamantului în promovarea acţiunii de dizolvare, în mod corect s-au respins, deoarece din materialul probator administrat în cauză s-a constatat că asociaţii nu mai au interesul social, întrucât aceştia şi-au constituit firme concurente cu firma pârâtă, şi, prin urmare, absenţa lui afectio societatis, adică lipsa interesului comun în scopul obţinerii de beneficii la SC C. SRL.
În mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel că între asociaţi au intervenit neînţelegeri grave de natură a conduce la dizolvarea societăţii comerciale, respectiv ambii asociaţi au săvârşit în egală măsură acte de concurenţă neloială, prin înfiinţarea de firme cu acelaşi obiect de activitate, cu cel prestat de SC C. SRL, ceea ce a dus la lipsa de colaborare între asociaţi şi implicit la absenţa lui afectio societatis.
Societatea comercială este o fiinţă juridică, născută dintr-un contract încheiat în condiţiile legii. Dacă pentru persoana juridică dizolvarea constituie o cauză de dispariţie, de încetare a existenţei, desăvârşită prin lichidare (cea de-a doua etapă a operaţiunii de dizolvare), înserată în actul constitutiv al societăţii comerciale, în drept, o reziliere totală a pactului societar, ale cărei efecte depline, are loc la data închiderii lichidării şi radierii societăţii din registrul comerţului.
În cauză, la data de 30 decembrie 2005, s-a ţinut adunarea generală a asociaţilor prin care s-a aprobat dizolvarea societăţii prin transferul a ½ din capitalul social către o altă societate. Această cauză de dizolvare constituie o expresie a naturii contractuale a societăţii, natură ce permite asociaţilor să decidă ei înşişi, independent de orice alte raţiuni exterioare momentul în care asocierea lor ia sfârşit.
Prin urmare, asociaţii au consfinţit prin hotărâre, ca societatea SC C. SRL să se dizolve, iar prin hotărârea pronunţată de Curtea de Apel, a constatat că între asociaţi sunt grave neînţelegeri şi că aceştia au constituit alte firme concurente cu cea pârâtă, astfel încât criticile formulate nu sunt fondate.
Înalta Curte, urmează să respingă cel de-al treilea motiv de recurs care face referire la aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 226 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Potrivit art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea societăţilor comerciale: „societatea de dizolvă prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum şi neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii".
Textul de lege evocat a fost aplicat corect de instanţa de apel, având în vedere din probele administrate în cauză, că sunt motive temeinice de natură să ducă la dizolvarea societăţii, gravele neînţelegeri între asociaţi fiind dovedite, în sensul că atât reclamantul cât şi pârâtul, au desfăşurat acte de concurenţă neloială, care au condus la împiedicarea funcţionării normale a societăţii pârâte; împrejurarea că SC C. SRL ar funcţiona în continuare, că firma nu figurează cu datorii la stat, sau că ar avea un profit, nu înlătură culpa exclusivă a celor doi asociaţi prin săvârşirea de acte de concurenţă neloială, ce au condus la lipsa lui affectio societatis şi a interesului social. Aşa încât faţă de toate aceste aspecte măsura dizolvării societăţii pârâte era justificată şi întemeiată.
Susţinerea recurentului că reclamantul nu a fost sancţionat şi că a fost încălcat principiul fundamental al dreptului privat potrivit căruia nimeni nu-şi poate invoca propria culpă, Înalta Curte urmează să o respingă, ca neîntemeiată, întrucât instanţa de judecată a soluţionat cauza cu care a fost învestită, respectând principiile procesuale ale părţilor din proces.
Cum hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente în speţă şi a apreciat în mod corect în ce au constat neînţelegerile dintre asociaţi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.T. şi SC C. SRL Craiova împotriva deciziei nr. 184 din 11 septembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2295/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2310/2008. Comercial → |
|---|
