ICCJ. Decizia nr. 2446/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2446/2008
Dosar nr. 25982/3/2004
Şedinţa publică din 17 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 12 octombrie 2004 reclamantul M.R. a chemat în judecată pe pârâţii T.M. şi I.S.M. solicitând obligarea acestora conjunct sau alternativ la plata sumei de 1.455.000.000 lei cu dobânda legală, reprezentând daune din neexecutarea obligaţiilor asumate prin înscrisuri sub semnătură privată şi validate prin hotărâre judecătorească privind îndeplinirea unor formalităţi pentru asigurarea participaţiei la SC M.I.P.I. SRL, corespunzător finanţării făcute pentru constituirea şi funcţionarea acestei societăţi şi cheltuielilor pentru adjudecarea participaţiei la societate.
Prin sentinţa comercială nr. 9458 din 6 septembrie 2007 pronunţată în dosarul nr. 10847/2004 (nr. unic 25982) Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere actele şi lucrările cauzei şi dispoziţiile art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, reţinând în esenţă că obiectul acţiunii îl constituie plata despăgubirilor pentru prejudiciul suferit pentru neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiilor asumate prin convenţiile din 11 noiembrie 1996 şi, respectiv din 13 ianuarie 1997, în sensul definitivării documentaţiei pentru acceptarea reclamantului în societate cu un procent de 80%, 90% şi recunoaşterii investiţiilor şi cheltuielilor făcute de acesta pentru constituirea societăţii.
Tribunalul a mai reţinut că, în acest mod, reclamantul urmăreşte executarea silită indirectă a obligaţiilor şi pretinde echivalentul prejudiciului suferit, în baza art. 1073 C. civ.
Ca atare, termenul de prescripţie general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, curge în acest caz de la naşterea dreptului la acţiune respectiv de la data naşterii raportului juridic, potrivit art. 7.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului înregistrată anterior sub nr. 1936/1998 şi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1762 din 1 aprilie 1999, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5335 din 9 octombrie 2001 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul a reţinut că nu constituie o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, deoarece avea alt obiect decât acţiunea de faţă.
Astfel, prin cererea din 1998 se urmărea executarea silită în natură a obligaţiei de către pârâtul T.M., pe când a doua cerere are ca obiect executarea indirectă a obligaţiei, creanţa iniţial invocată de reclamant fiind înlocuită cu altă creanţă, aceea de a despăgubi, care are ca obiect o sumă de bani, în locul obligaţiei de a face.
A mai reţinut că cererea formulată în anul 1998 nu a fost îndreptată de reclamant şi împotriva pârâtei I.S.M.
În concluzie, Tribunalul a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la 11 noiembrie 1996, respectiv 13 ianuarie 1997 şi s-a împlinit, în ambele cazuri, anterior înregistrării acţiunii la data de 12 octombrie 2004.
Împotriva acestei sentinţe, în termen şi legal timbrat, reclamantul M.R. a formulat apel, invocând că aceasta este nelegală întrucât prima instanţă şi-a depăşit limitele investirii, făcând o greşită calificare a obiectului cererii introductive şi a făcut o greşită aplicaţie a dispoziţiilor privind prescripţia extinctivă.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2008, a respins apelul reclamantului ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen, reclamantul M.R. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei pentru judecarea fondului.
În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul - recurent susţine că Decizia atacată, ca şi sentinţa instanţei de fond, a fost pronunţată fără temei legal şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1073 şi urm. C. civ. privind efectele obligaţiilor şi ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Recurentul susţine, în esenţă, că obligaţiile civile născute prin convenţiile din 11 noiembrie 1996 şi 13 ianuarie 1997 nu puteau beneficia de o executare silită în natură, ele devenind eficiente printr-o sancţiune judiciară care a constat în pronunţarea sentinţei civile nr. 176 din 1 aprilie 1999, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 5335 din 9 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie.
Drept urmare acţiunea din prezenta cauză, înregistrată la 7 octombrie 2004, a fost formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani, fiind singura modalitate juridică pentru dezdăunarea reclamantului în urma neexecutării de către pârâţi a obligaţiei instituite prin hotărâre judecătorească.
Recurentul mai susţine că şi dacă termenul prescripţiei extinctive ar fi început să curgă la data stabilirii raporturilor juridice prin amintitele convenţii, cursul acesteia a fost în mod cert întrerupt, în temeiul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prin exerciţiul acţiunii soluţionate irevocabil la 9 octombrie 2001 de către instanţa supremă.
Invocarea intervenirii prescripţiei executării silite în raport cu data hotărârii din apel din litigiul anterior este neavenită. Reclamantul nu a exercitat o executare silită în natură, întrucât aceasta era imposibil juridic, ci o acţiune în daune, care a urmat încercării de executare silită.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru motivele care se vor arăta în continuare.
Instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, au interpretat şi aplicat greşit prevederile Decretului nr. 167/1958 şi cele ale art. 1073 - art. 1075 C. civ. atunci când a apreciat ca prescrisă acţiunea reclamantului, pe de o parte în raport de momentul încheierii celor două convenţii între părţi iar, pe de alta, în subsidiar în raport de momentul rămânerii definitive, prin respingerea apelului, a sentinţei nr. 1762/1999, când aceasta a devenit susceptibilă de executare.
Prin convenţia intervenită între reclamant şi pârâtul T.M. ca asociat unic la SC M.I.P.I. SRL la data de 13 ianuarie 1997 pârâtul se obliga ca, în schimbul investiţiei făcută de reclamant să-i cesioneze acesteia 90 % din capitalul social, obligaţie pe care ulterior nu a mai respectat-o. Drept urmare reclamantul M.R., în termenul de prescripţie, a formulat acţiune în justiţie iar prin sentinţa nr. 1762 din 1 aprilie 1999 Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamantului în contradictoriu cu pârâţii T.M. şi SC M.I.P.I. SRL şi i-a obligat pe pârâţi să respecte convenţia încheiată cu reclamantul la 13 ianuarie 1997 şi să efectueze cuvenitele menţiuni la Registrul Comerţului. Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 2915 din 26 noiembrie 1999 a respins apelul pârâţilor iar sentinţa a rămas irevocabilă prin respingerea recursurilor pârâţilor prin Decizia nr. 5335 din 9 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie.
Întrucât pârâtul nu şi-a executat obligaţia asumată prin convenţie şi instituită de această dată şi printr-un titlu reprezentat de hotărârea judecătorească irevocabilă reclamantul, în temeiul art. 1073, art. 1075 şi art. 1082 C. civ. şi în termen de 3 ani de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti a formulat acţiune prin care a solicitat daune pentru neexecutarea obligaţiei.
Dreptul la acţiunea în daune pentru neexecutarea obligaţiei de ea face a pârâtului, în temeiul art. 1073 şi art. 1075 C. civ. s-a născut pentru reclamant nu la momentul încheierii convenţiei din 13 ianuarie 1997 ci abia la momentul în care obligaţia pârâtului a fost sancţionată judiciar prin sentinţa nr. 1762/1999, respectiv la data rămânerii irevocabile a acestei hotărâri (9 octombrie 2001). Ca atare nu se pune problema prescripţiei de a cere executarea silită a obligaţiei ci suntem în prezenţa unui drept la acţiune în dezdăunare, pentru neîndeplinirea de către pârât a obligaţiei sale, întemeiată pe art. 1073 şi art. 1075 C. civ. care se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului, acest moment fiind cel indicat mai sus.
Pe de altă parte, deşi nu ne aflăm în situaţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită ci a unui drept la acţiune, este util de precizat că dreptul de a cere executarea silită nu începe să curgă la data la care hotărârea a rămas definitivă (în cazul de faţă la data respingerii apelului) ci abia la data la care hotărârea rămâne irevocabilă. Aceasta întrucât atâta timp cât judecata nu este desăvârşită şi dreptul câştigat nu este confirmat cu putere de lucru judecat, reclamantul nu are certitudinea dreptului câştigat, siguranţă pe care o dobândeşte abia după epuizarea căilor de atac la care pârâtul este îndreptăţit. Din acest motiv el nu poate fi constrâns să procedeze la executarea silită în baza unui titlu executoriu încă incert pentru că există posibilitatea legală a desfiinţării lui de către instanţa de control judiciar. În acest caz starea de pasivitate a reclamantului nu poate fi, în niciun caz, socotită culpabilă şi, mai ales, sancţionată prin prescrierea dreptului de a cere executarea silită. În concluzie, nici din acest punct de vedere soluţia şi motivarea ei de către instanţa de apel nu este legală.
Faţă de cele de mai sus Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să admită recursul reclamantului şi, având în vedere că litigiul a fost soluţionat pe excepţia prescripţiei fără a se intra în cercetarea fondului, să caseze Decizia recurată şi sentinţa instanţei de fond şi să trimită cauza spre rejudecare acestei din urmă instanţe, care va proceda la rejudecare ţinând cont de faptul că acţiunea reclamantului împotriva pârâtului T.M. a fost introdusă în termen, nefiind prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul M.R. împotriva deciziei comerciale nr. 31 din 22 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia recurată şi sentinţa comercială nr. 9458 din 6 septembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi trimite cauza Tribunalului Bucureşti, pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2444/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2447/2008. Comercial → |
|---|
