ICCJ. Decizia nr. 2435/2008. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2435/2008
Dosar nr. 1409/279/2006
Şedinţa publică din 17 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 16 noiembrie 2006, reclamanţii B.C. şi B.J. i-au chemat în judecată pe pârâţii SC R.B. SA, sucursala Piatra Neamţ, şi A.V.A.S. Bucureşti solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate nulitatea absolută parţială a anexei parte integrantă din contractul de cesiune de creanţă din 16 decembrie 1999, constatarea liberării cauţiunii la care s-au obligat reclamanţii conform contractului din 15 septembrie 1998 încheiat cu pârâta SC R.B. SA şi constatarea faptului că aceştia s-ar fi obligat conform contractului de cauţiune invocat să garanteze o creanţă de 1.500.000.000 lei (rol) care s-a stins prin plata făcută de debitor.
În motivarea acţiunii s-a arătat că la data de 15 septembrie 1998 reclamanţii au încheiat în calitate de fidejusori pentru garantarea unei creanţe de 1.500.000.000 lei rol în favoarea fostei SC B.A. (actuala SC R.B. SA) un contract de cauţiune, că suma amintită i-a fost dată SC K. SA în temeiul contractului de credit din 31 iulie 1998 şi că la data de 15 aprilie 1999 debitoarea SC K. SA a stins prin plată creditul de 1.500.000.000 lei (rol) cum reiese din faptul eliberării imobilului ipotecat pentru acelaşi credit. Se mai arată că în prezent reclamanţii sunt executaţi silit de către pârâta A.V.A.S. care a preluat creanţa creditoarei SC R.B. SA care cu rea credinţă ar fi specificat în contractul de cesiune că transmite o creanţă neachitată. Mai învederează că sunt executaţi silit pentru suma de 3.200.000.000 lei în temeiul contractului de credit din 1998 şi actele adiţionale la acesta, acte adiţionale de care fidejusorii nu au avut însă cunoştinţă. Menţionează că în anexa la contractul de cesiune de creanţă din 16 decembrie 1999 prin care A.V.A.S. a preluat creanţe în valoare de 7.237.798.014 lei rol se face referire şi la contractul părţilor de cauţiune cu care au garantat creditul acordat prin contractul din 1998 stins însă prin plată.
Prin sentinţa comercială nr. 204 din 30 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în urma declinării competenţei materiale de către Judecătoria Piatra Neamţ, prin sentinţa civilă nr. 616 din 15 februarie 2007, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în privinţa cadrului procesual cu care a fost învestită că reclamanţii prin precizările făcute au arătat că înţeleg să se judece în cadrul acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a anexei la contractul de cesiune de creanţă, situaţie în care văzând şi dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ. aceasta a analizat doar motivele din acţiune invocate în legătură cu pretinsa nulitate a convenţiei.
În acest sens, s-a reţinut cu privire la situaţia de fapt şi de drept că, prin contractul de cauţiune din 15 septembrie 1998, reclamanţii, în calitate de fidejusori, s-au obligat în favoarea fostei SC B.A. SA, sucursala Piatra Neamţ, să garanteze creditul în sumă de 1.500.000.000 lei plus dobânzile aferente acordat de bancă debitorului SC K. SA prin contractul de credit din 31 iulie 1998 şi a actului adiţional din 16 septembrie 1998.
Fidejusorii s-au obligat să garanteze obligaţia de plată a creditului solidar cu debitoarea cu întreg patrimoniu prezent şi viitor inclusiv cu veniturile ce se vor realiza din orice activitate.
La data de 12 august 1998, anterior actului adiţional din 1998 s-a încheiat actul adiţional la contractul de credit din 1998 prin care s-a aprobat în completare pentru împrumutat creditul suplimentar de 3.200.000.000 lei pentru care se constituie băncii o cauţiune şi o ipotecă de către SC U.S. SRL.
La data de 15 septembrie 1998 reclamanţii au garantat contractul de credit din 1998, pentru suma de 1.500.000.000 lei şi cu apartamentul situat în Piatra Neamţ, proprietatea garanţilor, sens în care s-a încheiat contractul de ipotecă.
La data de 16 decembrie 1999 în temeiul OUG nr. 51/1998 s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă între SC B.A. SA, cedent şi A.V.A.S., cesionar, prin care ultimul a preluat de la bancă o creanţă de 7.237.798.014 lei constituită prin titluri de creanţă. Printre garanţiile constituite la titlurile de creanţă s-a enumerat în anexa la contractul de cesiune de creanţă şi apartamentul reclamanţilor, cum rezultă din pct. VII la anexă, şi întreaga avere a acestora cum rezultă din pct. XV la anexă.
Totodată, faţă de probele cauzei, s-a reţinut, cu privire la nulitatea convenţiei că nu rezultă eroarea cu privire la obiectul acesteia, reclamanţii făcând doar o trimitere generică la acest motiv de nulitate fără a indica în ce constă de fapt falsa reprezentare a A.V.A.S. asupra identităţii obiectului convenţiei, iar pretinsa achitare a creditului anterior cesiunii nu s-a dovedit, faţă de valoarea contractului şi a actelor adiţionale.
Pe baza aceloraşi argumente de fapt şi de drept şi celelalte capete de acţiune au primit aceeaşi rezolvare, în lipsa dovezii achitării creditului neputându-se reţine lipsa dreptului de creanţă al A.V.A.S. şi liberarea cauţiunii la care s-au obligat reclamanţii, iar împrejurarea executării creanţei după cesiune, oricum, nu poate face decât obiectul analizei într-o contestaţie la executare, ceea ce excede cadrului procesual cu care a fost învestită instanţa.
Împotriva acestei hotărâri reclamanţii au formulat recurs, în termenul legal, invocând drept motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Au susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit legea cu o motivare superficială şi a respins administrarea unor probe esenţiale pentru aflarea adevărului precum expertiza contabilă, în condiţiile în care s-au produs probe, precum certificatul de sarcini emis de Judecătoria Piatra Neamţ din care rezultă că imobilul ipotecat a fost eliberat de sarcini de către creditorul iniţial, SC R.B. SA, astfel că la data cesiunii nu mai exista creanţa de 1.500.000.000 lei pentru care au garantat cu contractele de garanţie şi cauţiune.
Intimatele A.V.A.S. Bucureşti şi SC R.B. SA au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dar şi art. 3041 C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea instanţei de fond nu este supusă şi apelului ci doar recursului, se găseşte nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Aşa cum s-a arătat în precedent, recurenţii - reclamanţi au solicitat prin primul petit desfiinţarea parţială a anexei la contractul de cesiune de creanţă din 16 decembrie 1999, încheiat între SC B.A. SA (actualmente SC R.B. SA) şi A.V.A.S., prin care banca în calitate de creditor cedent a vândut creanţa avută faţă de debitoarea SC K. SA către cesionar. Aşa cum rezultă, acest contract a fost încheiat în baza prevederilor legale în vigoare la acel moment, respectiv OUG nr. 51/1998 şi cu respectarea prevederilor art. 948 şi urm. C. civ., privitoare la condiţiile cerute de lege pentru validitatea convenţiilor, deoarece preluarea la datoria publică internă este stabilită prin actul normativ sus menţionat, care defineşte creanţele neperformante în care se încadrează şi creanţa ce face obiectul contractului din 31 iulie 1998 şi a actelor adiţionale din 12 august 1998 şi 16 septembrie 1999, în valoare totală de 7.237.798.014 lei, care corespunde evidenţelor contabile întocmite conform legii şi în baza titlurilor de creanţă, definite potrivit art. 39 din OUG nr. 51/1998, între care se află şi garanţiile.
În aceste condiţii, cesiunea a privit ca titluri constatatoare şi garanţiile personale şi reale constituite de recurenţii - reclamanţi pentru restituirea creanţei respectiv cauţiunea încheiată, încât nu se poate susţine lipsa obiectului cesiunii, respectiv eroarea asupra substanţei acestuia.
S-a susţinut din această perspectivă faptul că, în realitate, creditul pentru care au garantat fusese executat anterior cesiunii, or această împrejurare nu atrage nulitatea absolută parţială a cesiunii pentru motivele invocate, ci vizează executarea silită, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond în privinţa primului petit cât şi a celorlalte aflate în raport de subsidiaritate cu acesta şi prin care se tinde, de fapt, să se constate încetarea răspunderii recurenţilor reclamanţi.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a respins proba cu expertiză contabilă, expertul neputând, de altfel, aprecia asupra valabilităţii unui act juridic, iar celelalte susţineri, inclusiv întinderea răspunderii din punctul de vedere al limitelor consimţământului dat nu pot fi analizate în acest cadru, instanţa nefiind învestită, ci tot în cadrul unei contestaţii la executarea silită, faţă de natura titlului executoriu, care nu este emis de o instanţă judecătorească.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii B.J. şi B.C. împotriva sentinţei comerciale nr. 204 din 30 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2008.
← ICCJ. Decizia nr. 2432/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2443/2008. Comercial → |
---|