ICCJ. Decizia nr. 2869/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2869/2008
Dosar nr. 6364/3/2007
Şedinţa publică din 14 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 8760 din 26 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.E. şi M.Z. în contradictoriu cu pârâta SC D.I.C. SRL şi în consecinţă a constatat nulitatea contractului de vânzare – cumpărare în contrapartidă încheiat la data de 26 septembrie 2005 autentificat şi, în consecinţă a obligat-o pe pârâtă să predea reclamanţilor imobilul – construcţie de 507,77 mp şi teren 576,41 mp situat în Bucureşti, precum şi terenul în suprafaţă de 319,27 mp şi construcţia cu destinaţia de birouri în suprafaţă de 104,46 mp situat în Bucureşti. A obligat-o, totodată, pe pârâtă să ridice toate utilajele şi instalaţiile de construcţie aflate pe terenul în litigiu, pe cheltuiala sa, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 1.000 ron pe zi de întârziere de la data pronunţării sentinţei şi până la predarea efectivă a imobilului prin remiterea cheilor şi eliberarea întregului teren prin întocmirea procesului verbal de predare – primire a acestuia.
Prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate realitatea contractului de vânzare – cumpărare în contrapartidă prin care reclamanţii în calitate de vânzători au vândut pârâtei cumpărător dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 75% din terenul situat în Bucureşti, individualizat prin acţiune şi toate construcţiile existente pe acesta în suprafaţă de 507,77 mp precum şi dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 75% din terenul în suprafaţă de 319,27 mp din Bucureşti şi clădirea cu destinaţia de birouri în suprafaţă construită de 104,46 mp, preţul fiind determinat în una din cele 6 variante, convenite.
Făcând interpretarea clauzei prevăzută de art. 4 pct. 11 din contract prin care pârâta s-a obligat să demareze construcţia în termen de 60 zile de la obţinerea autorizaţiei de construcţie coroborat cu pct. 9 care reglementează obligaţia cumpărătoarei de a obţine autorizaţia de construcţie, instanţa de fond a dat eficienţă pactului comisoriu de ultim grad, sancţiune reglementată de art. 4 pct. 11 din contract reţinând neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei asumate, în raport şi de prevederile art. 969, art. 1020 – art. 1021 C. civ.
În contra sentinţei a declarat apel reclamanta SC D.I.C. SRL.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, confirmând astfel sentinţa apelată atât sub aspectul soluţiei cât şi al motivării.
Criticile apelantei cu privire la calificarea obligaţiei de a obţine autorizaţia de construcţie ca fiind de diligenţă, nu de rezultat şi cu privire la neîndeplinirea condiţiei de reziliere au fost înlăturate ca neîntemeiate.
Instanţa de apel a reţinut că documentaţia necesară obţinerii autorizaţiei de construcţie trebuia depusă până la împlinirea termenului de un an iar nu ulterior, obligaţia fiind una de rezultat iar nu de diligenţă deoarece în lipsa autorizaţiei de construcţie nu s-a putut construi lăsând fără efect contractul în cauză.
Cu privire la necompetenţa instanţei comerciale în raport de natura civilă a obiectului litigiului, invocată prin concluzii scrise, instanţa de apel a apreciat că, faţă de dispoziţiile art. 56 litigiul în cauză este de natură comercială.
În contra deciziei menţionate pârâta SC D.I.C. SRL Bucureşti a declarat recurs.
Motivele iniţiale de recurs, în termen legal, au fost dezvoltate şi completate. Acestea sunt:
1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ., când prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Dezvoltând, recurenta invocă: - respingând cererea de probe formulată, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare încălcând şi propria sa obligaţie de a stărui în aflarea adevărului, complinirea neindicării probelor prin cererea de apel putând fi făcută până la prima zi de înfăţişare.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii arată că motivul de recurs sus menţionat nu poate fi primit deoarece recurenta nu a respectat prevederea art. 287 alin. (1) C. proc. civ. şi oricum faţă de obiectul cauzei probele solicitate nu erau utile şi pertinente.
Potrivit art. 156 C. proc. civ., instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.
Pârâtei, în apel i s-a acordat acest termen prin încheierea din 9 mai 2007, când cauza s-a amânat din acest motiv la 30 noiembrie 2007, termen până la care apelanta a depus şi motivele de apel.
La termenul din 30 noiembrie 2007 stabilit de instanţă ca fiind prima zi de înfăţişare, apelanta s-a prezentat prin avocat iar cauza s-a amânat la 18 ianuarie 2008 pentru ca intimaţii să ia cunoştinţă de motivele de apel, când instanţa, în temeiul art. 287 a respins cererea de probatorii formulată de apelantă şi a acordat cuvântul pe fond.
În adevăr, în conformitate cu art. 287 alin. (1) pct. 4 şi alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. dovezile invocate în susţinerea apelului puteau fi indicate până la cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, respectiv până la data de 30 noiembrie 2007.
Chiar dacă s-ar socoti termenul din 18 ianuarie 2008 ca fiind prima zi de înfăţişare, cum din eroare s-a menţionat în cuprinsul încheierii, condiţia art. 287 alin. (2) C. proc. civ. nu a fost îndeplinită întrucât până la acest termen apelanta nu a indicat dovezile în susţinerea apelului.
Aşadar, prevederile procedurale, sub aspectul indicat au fost respectate de instanţa de apel nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru a atrage casarea hotărârii atacate.
2. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. constând în schimbarea de către instanţe a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei inserate la art. 4 pct. 11 din contract.
Recurenta arată că, în speţă nu se poate reţine existenţa unui pact comisoriu de ultim grad câtă vreme părţile au impus în mod expres condiţia culpei cumpărătorului a cărei stabilire este de atributul exclusiv al instanţei de judecată.
Totodată instanţa a calificat greşit obligaţia de a demara lucrările într-un termen de un an şi 60 zile de la semnarea contractului ca fiind o obligaţie de rezultat, iar nu o obligaţie de mijloace, acordând caracter esenţial unui termen contractual împotriva voinţei neîndoielnice a părţilor.
Opinia intimaţilor este în sensul netemeiniciei criticii formulate întrucât ambele instanţe au calificat corect obligaţia pârâtei ca fiind de rezultat interpretând corect cauza contractuală conţinută de art. 4 pct. 11 din contract. Potrivit înscrisurilor de la dosar documentaţia pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie a fost înregistrată la Primărie cu mult după un an de la data autentificării contractului, termen ce s-a împlinit la 26 septembrie 2006.
Recurenta a invocat ca motiv de recurs art. 304 pct. 8 constând în interpretarea greşită a actului dedus judecăţii cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia prin raportare la clauza conţinută de pct. 4.11 din contract în sensul ca în mod greşit s-a reţinut existenţa pactului comisoriu expres şi greşit a fost caracterizată obligaţia cumpărătoarei înscrisă în pct. 4.8 cu privire la obţinerea autorizaţiei de construire şi demarare a lucrărilor ca fiind o obligaţie de rezultat.
Redactarea clauzei pct. 4.11 este însă clară şi neechivocă aşa încât instanţele au făcut aplicarea acesteia nefiind necesară o operaţiune de interpretare.
Astfel clauza în speţă, citată şi de recurentă prevede: „Subscrisa cumpărătoare va demara etapa de execuţie în termen de 60 de zile de la obţinerea autorizaţiei de construcţie şi în conformitate cu condiţiile meteo ce permit desfăşurarea lucrărilor. Acest punct se coroborează cu pct. 4.8 de mai sus. "Daca după expirarea termenului astfel prevăzut, respectiv un an şi 60 de zile, lucrările la construcţia prevăzută nu ar începe din culpa şi/sau neglijenţa subscrisei cumpărătoare, prezentul contract va fi reziliat de plin drept iar vânzătorii reintră de îndată în posesia şi proprietatea imobilului la starea în care se află, fără a datora nici o despăgubire".
Pct. 4.8 din contract la care face trimitere clauza de mai sus reglementează obligaţia cumpărătoarei de a obţine în termen de maxim un an de la data autentificării contractului 26 septembrie 2005, autorizaţia de construire în „condiţiile actuale al P.U.Z.-ului.
Aşadar, în mod neechivoc părţile au convenit asupra rezilierii de plin drept a contractului, instituind un pact comisoriu de ultim grad.
Au reglementat, de asemenea, condiţiile în care acesta operează: expirarea termenului de un an şi 60 de zile, a cărui depăşire nu este contestată de recurentă şi neînceperea lucrărilor din culpa sau neglijenţa cumpărătoarei.
Or, impedimentul în demararea lucrărilor de către recurentă a fost neexecutarea de către aceasta a obligaţiei de obţinere a autorizaţiei de construire în termenul convenit.
Obligaţia de a obţine autorizaţia de construcţie precum şi cea de demarare a lucrărilor într-un anumit termen sunt obligaţii tipice de rezultat, ele fiind clar precizate prin finalitatea lor concretă, iar neatingerea rezultatului, în speţă neobţinerea autorizaţiei de construcţie şi neînceperea lucrărilor constituie prin ele însele şi dovada culpei, nefiind necesară a altă dovadă decât constatarea neîndeplinirii obligaţiei.
În atare situaţie, în mod corect instanţele au dat eficienţă pactului comisoriu expres convenit de către părţi, criticile recurentei cu privire la interpretarea clauzei pct. 4.11 din contract fiind fără suport convenţional şi legal.
3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub acest motiv recurenta critică aplicarea greşită a prevederilor art. 1020 – art. 1021 C. proc. civ., a prevederilor Legii nr. 422/2001 (art. 23) şi ale Legii nr. 350/2001 (art. 47) prin raportare la stabilirea culpei funcţie de paşii impuşi de normele în vigoare.
Opinia intimaţilor, este în sensul că instanţele au procedat corect raportându-se la faptă nu la elementul subiectiv, întrucât părţile au stabilit neechivoc un pact comisoriu de ultim grad. Conform notelor de constatare ale proiectantului, recurenta nu a respectat nici una din prevederile legale în vigoare.
Părţile au convenit asupra unui pact comisoriu situaţie în care instanţele au făcut aplicarea acestuia iar nu a prevederilor art. 1020 – art. 1021 C. civ. Operând pactul comisoriu expres de ultim grad, instanţele n-au fost în situaţia de a aprecia pe baza de probe asupra culpei recurentei ci numai de a constata neexecutarea obligaţiei de rezultat pe care aceasta şi-a asumat-o şi care implică per se dovada culpei, situaţie în care trimiterile la legislaţia specială în materie de construcţii este inutilă.
4. În cererea iniţială de recurs, sub motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 recurenta a făcut aprecieri cu privire la natura litigiului dedus judecăţii, apreciind ca aceasta este civilă iar nu comercială întrucât contractul în speţă este în realitate un contract de schimb, pe de o parte, iar pe de altă parte operaţiunile imobiliare sunt tradiţional acte civile.
Prin concluziile scrise depuse cu ocazia cuvântului pe fond recurenta a revenit şi a susţinut că părţile au încheiat un contract de societate civilă/asociere în participaţiune, necompetenţa instanţei comerciale nemaifiind susţinută nici prin dezvoltarea motivelor de recurs şi nici prin concluziile scrise, faţă de noua calificare dată contractului.
Totuşi, sub acest aspect este de observat că potrivit art. 316 C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs iar potrivit art. 294 C. proc. civ. în apel nu se poate schimba, cauza sau obiectul cererii. Cum în faţa instanţei de apel competenţa a fost analizată prin prisma susţinerii pârâtei cu privire la natura civilă a litigiului generată de calificarea contractului ca fiind de schimb, omisso medio nu se poate invoca un alt temei cu privire la aceasta.
Oricum, rezolvarea instanţei de apel prin aplicarea art. 56 C. com. este corectă iar contractul,independent de calificarea care i se dă, este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, compatibil cu stipularea pactelor comisorii.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
Va face, totodată, aplicarea art. 37 din Normele de aplicare ale Legii nr. 146/1997, republicată, şi va dispune darea în debit a intimatei cu taxa datorată la instanţa de fond în sumă de 31.956 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S SC D.I.C. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 21 din 18 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Dispune darea în debit a intimaţilor - reclamanţi M.E. şi M.Z. cu suma de 31.956 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, datorată în faţa instanţei de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2857/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2872/2008. Comercial → |
|---|
