ICCJ. Decizia nr. 2872/2008. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2872/2008

Dosar nr. 328/118/2005

Şedinţa publică din 15 octombrie 2008

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. 654/COM/2005, reclamanta SC T.E. SA a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta SC R. SA, instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 9.550.037.903 lei vechi, cu titlu de penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Constanţa, prin sentinţa nr. 3930 din data de 24 iulie 2007, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ca nefondată şi a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC T.E. SA, prin lichidatorul său, M. SPRL, obligând pârâta SC R. SA să plătească reclamantei suma de 924.625,46 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, respingând, ca nefondată, cererea experţilor de majorare a cuantumului onorariului cuvenit pentru contraexpertiză şi obligând pârâta şi la plata sumei de 8.561,20 lei, cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia nr. 282 din 19 decembrie 2007, a respins, ca nefondat, apelul comercial declarat de apelanta - pârâtă SC R. SA Bucureşti, împotriva sentinţei pronunţate de către prima instanţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

- Tribunalul Constanţa este competent a soluţiona acţiunea în pretenţii formulată în cauza de faţă, având în vedere locul efectuării plăţii, respectiv, municipiul Constanţa;

- Obligaţiile contractuale au fost îndeplinite de către reclamantă;

- Creditorul are dreptul să invoce compensarea creanţei sale cu aceea a debitorului în cazul în care, la data deschiderii procedurii de insolvenţă, obligaţiile sunt certe şi creanţa este certă, lichidă şi exigibilă,

- Raportul de contraexpertiză stipulează că pârâta datorează reclamantei cu titlu de penalităţi de întârziere suma de 924.625,45 lei, în raport cu scadenţa fiecărei facturi şi până la achitarea integrală a contravalorii lucrărilor executate;

- Pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;

- Cuantumul onorariului cuvenit experţilor contabili a fost corect stabilit în raport cu documentele justificative existente şi cu solicitarea iniţială a acestora;

- Cheltuielile de judecată au fost în mod just acordate reclamantei, faţă de culpa procesuală a pârâtei.

Împotriva deciziei pronunţate în apel a formulat recurs, pârâta SC R. SA Bucureşti, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta a apreciat că, în raport cu valoarea pretenţiilor deduse judecăţii şi, având în vedere adresa sediului societăţii pârâte, respectiv, în municipiul Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, aparţine Tribunalului Bucureşti, şi nu Tribunalului Constanţa, cu referire la art. 2 pct. 1 lit. a), art. 5 şi art. 7 C. proc. civ.

Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea conţine motive contradictorii cu referire la Decizia Curţii de Apel Constanţa nr. 34/COM/2006 prin care excepţia autorităţii lucrului judecat a fost respinsă, cu motivarea lipsei triplei identităţi – de părţi, obiect şi temei de drept.

Referitor la motivele de recurs prevăzute de pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta a considerat că hotărârea dată în apel, în concordanţă cu sentinţa pronunţată de instanţa de fond, a ignorat neexecutarea obligaţiilor contractuale de către însăşi reclamanta, a nesocotit dispoziţiile art. 1143 şi urm. C. civ. şi a încălcat principiul de drept consacrat de art. 1169 C. civ.

În continuare, recurenta, în susţinerea menţionatelor motive de recurs, a înţeles să facă trimitere la raportul de contraexpertiză, la facturi şi contracte.

Recurenta - pârâtă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea, în tot, a sentinţei pronunţate de prima instanţă în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Recursul este nefondat.

Criticile referitoare la necompetenţa teritorială nu pot constitui obiectul analizei în recurs din perspectiva cerinţelor pct. 3 al art. 304 C. proc. civ. pe care recurenta şi-a întemeiat, în drept, acest prim motiv de recurs întrucât, precitatul text legal se referă la „hotărârea dată cu încălcarea competenţei altei instanţe", ce vizează, aşadar, strict competenţa materială şi nu cea teritorială, avută în vedere de către recurentă, iar cerinţele art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. au fost respectate în cauză, faţă de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea introductivă, în cuantum de 9.550.037.903 lei.

În ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat de către recurentă, se constată a fi fără incidenţă asupra soluţiei date în apel, faţă de considerentele ce au stat la baza acesteia din urmă, având în vedere că instanţa de apel nu s-a raportat la excepţia autorităţii lucrului judecat, abordată drept critică în recurs.

Nici critica hotărârii pronunţate în apel, prin prisma motivelor prevăzute de pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., nu poate fi primită, în lipsa explicitării concrete a incidenţei textelor legale pretins a fi nesocotite ori greşit aplicate şi, mai mult, prin raportare la probele administrate – raport de contraexpertiză, facturi - interpretarea acestora din urmă nemaiputând fi analizată în calea de atac a recursului, faţă de redactarea art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei atacate.

Depăşind aceste aspecte, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a considerat îndeplinite obligaţiile contractuale numai, de către reclamantă, pârâta datorând penalităţi de întârziere la plata lucrărilor efectuate de către partea potrivnică, în conformitate cu prevederile contractului – cadru de antrepriză încheiat la data de 17 februarie 2000.

De asemenea, şi din perspectiva pretinsei ignorări a art. 1143 şi urm. C. civ. de către instanţa de apel, se constată lipsa de incidenţă a menţionatelor articole în pricina de faţă, întrucât art. 1143 C. civ. reglementează stingerea datoriilor reciproce dintre două persoane datoare una alteia, prin compensaţie, însă, cum, la data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de societatea debitoare SC T.E. SA condiţiile prevăzute de art. 1144 C. civ. privitoare la compensaţia legală nu erau îndeplinite, aceste critici nu pot conduce la modificarea deciziei recurate.

Nici pretinsa încălcare a principiului consacrat de art. 1169 C. civ. potrivit căruia persoana care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească nu poate fi reţinută având în vedere că în dezvoltarea acestei critici recurenta se referă la modul în care instanţa a apreciat probele administrate, aspect ce nu mai poate face obiectul verificării în recurs.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta, în culpă procesuală, să plătească intimatei cheltuielile de judecată pe care aceasta le-a efectuat în această cale de atac, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa nr. 282 din 19 decembrie 2007, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2008.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2872/2008. Comercial