ICCJ. Decizia nr. 3041/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3041/2008
Dosar nr. 3622/36/2006
Şedinţa publică de la 23 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 30 din 24 mai 2006 a Tribunalului Constanţa a fost respinsă acţiunea reclamantelor S.B.T.C. Grecia şi O.D.E.S. Liberia, în contradictoriu cu pârâta SC Ş.N. SA Constanţa, pentru plata sumei de 123.930 dolari SUA (echivalent a 4.056.724.620 lei), reprezentând beneficiu nerealizat cu ocazia staţionării nejustificate a navei Pontos în perioada 24 mai - 16 iulie 2002 în şantierul pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
Instanţa a reţinut că între părţi a avut loc un schimb de mesaje, convorbiri telefonice, întâlniri directe care au avut ca rezultat negocierea preţurilor, condiţii de lucru şi modalităţi de plată pentru ca pârâta să efectueze mai multe reparaţii la nava P., fără a se stabili un termen de finalizare a lucrărilor de reparaţii.
Nava Pontos a intrat în şantier la data de 19 aprilie 2002, când au fost semnate şi Condiţiile Generale pentru repararea navelor în SC Ş.N. SA Constanța, care la pct. 5 prevăd expres că durata reparaţiilor va fi cea fixată prin contractul de reparaţii, care s-a semnat la 16 iulie 2002.
Pentru lucrările de înlocuire metal, solicitările de efectuare a reparaţiilor au fost transmise verbal de armator şi pe baza acestora s-au întocmit buletin de lucru, iar contractul semnat de părţi la 16 iulie 2002 acoperă întreaga perioadă de staţionare a navei în şantier şi totalitatea reparaţiilor executate la navă, pentru care s-au purtat negocieri începând cu 11 februarie 2002 şi până la intrarea navei în şantier.
Pentru perioada cuprinsă între 19 aprilie 2002 şi 16 iulie 2002, părţile nu au încheiat o altă convenţie privind reparaţiile navei P., care să stipuleze termenul de 35 de zile pentru terminarea lucrărilor.
În această perioadă reclamantele au pierdut posibilitatea încheierii unui contract de angajare a T.C., pentru suma minimă de 6.700 dolari SUA/zi, rezultând un beneficiu nerealizat, aferent perioadei de întârziere nejustificată, în sumă de 123.930 dolari SUA.
S-a mai reţinut că durata totală a reparaţiilor la navă nu putea fi determinată prin simpla împărţire a cantităţii totale de metal înlocuit, la rata medie de schimb a metalului de 8-10 tone pe zi, confirmată de pârâtă prin mesajul din 12 martie 2002.
Reclamantele au declarat apel, susţinând în esenţă următoarele: între părţi a intervenit iniţial o înţelegere verbală consemnată în corespondenţa dintre părţi, înţelegere ce nu a fost respectată de pârâtă, deoarece nava a fost ţinută în port pentru reparaţii o perioadă mult mai mare decât cea maximă convenită, ulterior s-a încheiat un contract scris având ca obiect reparaţiile ce trebuiau efectuate la nava „P.”, în perioada cuprinsă între 23 mai 2002 şi 16 iulie 2002, nava s-a aflat în port în lipsa unei convenţii a părţilor.
În această perioadă, reclamantele au pierdut posibilitatea încheierii unui contract de angajare în T.C., pentru suma minimă de 6.700 dolari SUA/zi, rezultând un beneficiu nerealizat, aferent perioadei de întârziere nejustificată, în sumă de 123.930 dolari SUA.
Înţelegerea comercială intervenită între părţi a fost consemnată în vasta corespondenţă dintre acestea, obligaţiile părţilor fiind probate conform prevederilor art. 46 C. com., valorând contract comercial, înţelegere nerespectată de pârâtă.
În motivarea apelului s-a mai arătat că rata de înlocuire a metalului e un element important în stabilirea perioadei de reparaţii, dar că instanţa de fond nu a clarificat cine se face responsabil de întârzierile care au influenţat perioada de reparaţii, că lucrările suplimentare au avut un volum mic, nu a influenţat esenţial termenul, lucrările cuprinse în anexa 4 nu sunt lucrări suplimentare, ci lucrări rămase de executat.
Prin Decizia nr. 20 din 8 decembrie 2006, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei în condiţiile art. 46 C. com. a unei prime convenţii între părţi, inclusiv expertizele efectuate în cauză, nedescoperind înscrisuri sau fapte care să dovedească existenţa convenţiei în formă simplificată, ci, dimpotrivă, evidenţiind lipsa acestora, cum ar fi lipsa comenzii cu privire la lucrările de înlocuire metal, nepredarea anticipată a planurilor cu marcarea zonelor ce urmau a fi înlocuite, neprecizarea lucrărilor care necesitau materiale speciale.
Apelantele nu au făcut dovada realizării acordului de voinţă al părţilor cu privire la efectuarea lucrărilor de către pârâtă, până la data de 23 mai 2002.
Părţile s-au înţeles ca durata totală a reparaţiilor la navă să fie calculată prin împărţirea cantităţii totale de metal înlocuit la rata medie acceptată, aceasta fiind metoda de calcul utilizată la toate reparaţiilor de nave, dar aceasta nu poate fi avută în vedere exclusiv la determinarea duratei reparaţiilor, deoarece unele lucrări puteau fi efectuate numai după terminarea înlocuirilor de metal.
Expertizele au stabilit că în contractul de reparaţii din 16 iulie 2002, se acoperă întreaga perioadă de staţionarea navei în şantier şi totalitatea reparaţiilor efectuate la navă (anexa 1 - lucrări pentru care s-au purtat negocieri începând cu data de 11 februarie 2002 şi până la intrarea navei în şantier, anexa 4 - lucrări suplimentare după intrarea navei în şantier).
Lucrările prevăzute în contract au fost executate integral, iar termenul convenit de părţi, 31 iulie 2002 a fost prelungit ulterior, de comun acord, datorită solicitării apelantelor reclamante de efectuare a unor lucrări suplimentare.
S-a mai reţinut că prima instanţă a respins acţiunea reclamantelor în ce priveşte daunele pretinse ca urmare a neperfectării contractului T.C., deoarece contractul poartă data ulterioară semnării contractului de reparaţii la 19 iulie 2002, acestea cunoscând data finalizării reparaţiilor, agreată de ambele părţi.
Apelantele reclamante nu au dovedit acordul părţilor în ce priveşte termenul de efectuare a acestora, o dovadă expresă a însuşirii de către intimată, a unei obligaţii în acest sens.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantele susţinând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu s-a făcut dovada convenţiei între părţi, în condiţiile în care corespondenţa dintre părţi este foarte clară din acest punct de vedere, stabilind modalităţi şi termene de realizare a lucrărilor în raport de cantitatea de metal înlocuită.
Curtea de Apel Constanţa a apreciat în mod greşit că Tribunalul Constanţa nu era obligat să clarifice cine se face responsabil de întârzieri şi care a fost influenţa în număr de zile asupra perioadei totale de reparaţii.
Aceste elemente au făcut obiectul expertizelor administrate şi erau edificatoare în ceea ce priveşte responsabilii pentru întârzierile respective.
În mod greşit, s-a apreciat de către instanţa de apel că aceste aspecte nu au legătură cu cauza, în condiţiile în care tocmai responsabilitatea părţilor în întârzierea lucrărilor de reparaţii era problema ce urma a fi clarificată.
De asemenea, neexistând un volum mare de lucrări suplimentare, termenul de efectuare a reparaţiilor nu se modifică esenţial, iar cu privire la daune, recurentele susţin că au făcut dovada daunelor prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: criticile formulate de recurente, cu referire la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi reţinute deoarece instanţa de apel a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, reţinând că nu s-a făcut dovada existenţei în condiţiile art. 46 C. com. a unei prime convenţii între părţi şi nici a vreunei culpe a intimatei în staţionarea navei în perioada 23 mai 2002 - 16 iulie 2002.
Curtea de Apel Constanţa a apreciat corect că instanţa de fond nu era obligată să clarifice cine se face responsabil de întârzieri şi care a fost influenţa în număr de zile asupra perioadei totale de reparaţii, din moment ce, aceste aspecte nu aveau legătură cu cauza.
Criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu pot fi reţinute şi constatându-se legalitatea deciziei recurate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurentele vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000,00 lei, către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantele S.B.T.C. Grecia şi O.D.E.S. Liberia împotriva Deciziei nr. 20 din 8 decembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentele la 2.000,00 cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3040/2008. Comercial. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 2985/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
