ICCJ. Decizia nr. 3604/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3604/2008
Dosar nr. 3387/36/2006
Şedinţa publică de la 2 decembrie 2008
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2179/Com/2006 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantei SC T.H.R.M.N. SA în contradictoriu cu SC A. SRL şi a obligat pârâta la plata sumei de 1.060.402.549 lei reprezentând contravaloare locaţie neachitată în perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002, conform raportului de expertiză contabilă efectuat de expert M.T., 2.378.339.312 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002 conform aceluiaşi raport de expertiză şi la plata sumei de 74.690.260 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
A fost respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei către reclamantă la suma achitată de reclamantă în contul pârâtei ca locaţie.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că izvorul juridic obligaţional dintre părţi îl constituie contractul de locaţie de gestiune din 23 iunie 1993 încheiat între reclamanta SC V. SA ca locator şi SC A. SRL în calitate de locatar, prin care reclamanta se obliga a preda pârâtei gestiunea - Complex V.B. - amplasat în staţiunea turistică Venus, în vederea administrării în sistem de locaţie de gestiune, iar pârâta în calitate de locatar s-a îndatorat a achita contravaloarea taxei de locaţie şi cheltuielile de susţinere a activităţii, la termenele stabilite prin contract.
De asemenea, potrivit clauzei penale (lit. ”j)” alin. (2) din contract, nesocotirea scadenţei plăţii, atrage răspunderea beneficiarei locaţiei sub forma penalităţilor de 0,3 % pe fiecare zi de întârziere, contractul fiind încheiat pe o perioadă de 15 ani, termenul de încetare al acestuia fiind iunie 2008.
Pârâta este îndatorată să execute întocmai obligaţia de plată a locaţiei pe care şi-a asumat-o prin contractul de locaţie stabilită prin raportul de expertiză, pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002 la suma de 1.060.402.549 lei, fiind fondată şi cererea de obligare a pârâtei la plata de penalităţi de întârziere în aplicarea art. 1069 C. civ.
În privinţa cheltuielilor de judecată, s-a făcut aplicarea art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC A. SRL, arătând că o consideră nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 26/Com/2008 Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă SC A. SRL Constanţa, s-a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâta către reclamantă la 778.184.885 lei reprezentând contravaloare locaţie pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002 şi s-au menţinut celelalte dispoziţii.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că potrivit expertizei de specialitate efectuate în apel contravaloarea locaţiei pentru anul 2000 este de 213.938.400 lei, pentru anul 2001 este de 262.074.540 lei şi pentru anul 2002 este de 302.171.945 lei, în total, suma de 778.184.885 lei inclusiv T.V.A. şi că această contravaloare a fost calculată în conformitate cu Cap. IV „Valoarea contractului” art. 9 alin. (2) din contract.
În ce priveşte penalităţile de întârziere aferente debitului principal, cum acestea au fost calculate în apel prin raportul de expertiză la suma de 237.904 lei, s-a reţinut că prin obligarea apelantei la plata acestei sume i s-ar crea o situaţie defavorabilă în apel, astfel încât au fost menţinute dispoziţiile din sentinţa apelată în ce priveşte plata penalităţilor de întârziere în cuantumul stabilit de prima instanţă, de 2.378.339.312 lei.
În ce priveşte critica referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, s-a constatat că aceasta este nefondată, având în vedere că dispoziţiile acesteia nu se pot aplica retroactiv unui contract încheiat în 1993 şi părţile, în ce priveşte clauza penală, nu au adus modificări acesteia.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sume datorate la 31 decembrie 1999, s-a constatat că şi aceasta e rămasă fără obiect având în vedere că expertiza efectuată în apel a stabilit pentru apelanta pârâtă sume datorate ca locaţie de gestiune pentru anii 2000, 2001 şi 2002.
În ce priveşte excepţia de prematuritate a acţiunii s-a constatat că legal prima instanţă a trecut la judecarea pricinii, întrucât reclamanta a depus la dosar odată cu cererea de chemare în judecată, dovada îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 7201 C. proc. civ. privind încercarea de soluţionare a litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
În ce priveşte rolul activ al instanţei, s-a constatat că, dimpotrivă aceasta a exercitat rol activ în soluţionarea cauzei şi legal a motivat soluţia în raport de cererea de chemare în judecată şi probele administrate, pe dispoziţiile art. 969 şi art. 1073 C. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL Constanţa.
În dezvoltarea în fapt a recursului s-a susţinut că taxa pe valoarea adăugată nu este datorată de pârâtă; că penalităţile de întârziere nu sunt datorate pentru că suma stabilită de instanţă ce reprezintă locaţia a fost achitată integral în decursul celor trei ani, aşa cum rezultă din expertize; că modul de calcul al penalităţilor de întârziere nu este relevant şi nu are legătură cu hotărârea instanţei de cuantificare a locaţiei la 778.184.885 lei; că hotărârea este contradictorie şi că achitarea de către pârâtă a cheltuielilor de judecată nu se mai justifică întrucât plata sumelor s-a făcut la timp.
Recurenta a depus o cerere intitulată „cerere de reformulare a recursului” prin care şi-a întemeiat în drept recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului în sensul constatării că locaţia în valoare de 77.819 lei pentru anii 2000 - 2002 a fost achitată integral de recurentă în anii respectivi şi nu se mai datorează încă odată, că taxa pe valoarea adăugată nu trebuia plătită de recurentă şi nici penalităţile de întârziere ca urmare a achitării sumei reprezentând contravaloare locaţie şi în consecinţă nu sunt datorate nici cheltuielile de judecată.
Intimata a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a formulat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.
Nu se constată existenţa cerinţelor necesare pentru reţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât motivarea hotărârii este clară, precisă, se referă la probele administrate în cauză fiind în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la cererile formulate de părţi, conducând în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
Recurenta a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă din analizarea criticilor rezultă că raportarea la aceste dispoziţii este formală, deoarece ele nu vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii sau natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Instanţa de apel a apreciat corect raportul juridic născut ca urmare a încheierii contractului de locaţie de gestiune din 23 iunie 1993 şi actelor adiţionale din 19 aprilie 2001, din 18 mai 2002, pronunţându-se în raport de acestea când a admis apelul pârâtei, neschimbând natura şi înţelesul acestuia.
Recurenta a invocat afectarea hotărârii atacate de existenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă criticile concret formulate privesc doar reţinerea greşită a situaţiei de fapt printr-o apreciere necorespunzătoare a probelor.
Aceste critici se circumscriu aspectelor de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii atacate, situaţie în care hotărârea nu mai poate fi supusă controlului judiciar din acest punct de vedere.
Chiar şi referirile la forţa probantă ce trebuie acordată unor probe se circumscriu aspectelor de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate.
Reţinând că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti contravaloarea locaţiei de gestiune calculată în conformitate cu art. 9 alin. (2) din contract şi că părţile au prevăzut răspunderea beneficiarei locaţiei sub forma penalităţilor de întârziere, instanţa a aplicat corect dispoziţiile art. 969, 1073 C. civ., art. 46 C. com., art. 1066 C. civ. când a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 778.184.885 lei reprezentând contravaloare locaţie pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002 stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel, menţinând celelalte dispoziţii cu privire la penalităţile de întârziere acordate şi la cheltuielile de judecată.
Critica recurentei ce vizează obligarea greşită la T.V.A.-ul aferent este formulată pentru prima dată în recurs, astfel că această critică nu poate fi analizată în recurs „omisso medio”.
Pentru cele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL Constanţa împotriva Deciziei nr. 26/Com din 11 februarie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3603/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3605/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
