ICCJ. Decizia nr. 3642/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3642/2008
Dosar nr. 3625/114 /2006
Şedinţa de la 3 decembrie 2008
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 3625/114 din 16 noiembrie 2006, reclamanta R.A.M. Buzău a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.P. Buzău, pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 47.789,65 lei reprezentând contravaloare prestări servicii pentru perioada 30 aprilie 2005 - 31 decembrie 2005, a sumei de 71.464,83 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 31 iulie 2003 - 31 decembrie 2005, precum si a sumei de 3.637,30 lei cheltuieli de judecată.
Pârâta A.P. Buzău a formulat întâmpinare, prin care, pe cale de excepţie, a solicitat să se constate prematuritatea introducerii cererii, autoritatea lucrului judecat, prescripţia dreptului la acţiune pentru suma de 11.434,48 lei şi inadmisibilitatea acţiunii. Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a numitelor B.G.C. şi O.L., fostele administratore ale asociaţiei şi a solicitat obligarea acestora în solidar, alături de pârâtă la plata sumelor evocate, în baza art. 51 din contract. De asemenea, pârâta a formulat cerere de suspendare a judecaţii cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului penal nr. 6582/2006 al Judecătoriei Buzău privitor la numitele B.G.C. şi O.L.
Prin sentinţa civilă nr. 2504 din 19 noiembrie 2007, Tribunalul Buzău a respins excepţia prematurităţii acţiunii şi excepţia autoritarii de lucru judecat, invocate de parata şi a admis in parte acţiunea, obligând pârâta la plata sumelor de 47.789,65 lei contravaloarea prestărilor de servicii si 47.789,65 lei contravaloare penalitatea de întârziere, respingând cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, procesul verbal din 22 martie 2006 îndeplineşte condiţiile art. 7201 alin. (1) şi alin. (4) cu privire la procedura concilierii directe, iar sentinţa nr. 2287 din 2003 se referea la pretenţii aferente perioadei 30 noiembrie 2002 - 30 iunie 2003, si nu la perioada înscrisă în prezenta acţiune, nefiind autoritate de lucru judecat.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, in baza contractului de prestări servicii nr. 17-03 din septembrie 2002, reclamanta a prestat servicii de furnizare a apei potabile, colectare-epurare-evacuare a apelor reziduale si meteorice si furnizare a energiei termice, facturile emise pentru perioada 30 aprilie 2005 - 31 decembrie 2005, in valoare de 47.789,65 lei nefiind achitate de pârâtă.
În ce priveşte capătul de cerere referitor la penalităţile de întârziere, a reţinut instanţa de fond faptul că, în baza art. 35 lit. b) din contractul menţionat, valoarea penalităţilor nu poate depăşi cuantumul debitului.
Nemulţumite de soluţia primei instanţe, ambele părţi au declarat apel.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei mai sus menţionate a fost respins, ca nefundat, prin decizia nr. 51 din 14 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal. Prin aceeaşi decizie a fost însă admis apelul declarat de reclamanta R.A.M. BUZAU împotriva sentinţei nr. 2504 din 19 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta A.P., şi intervenientul H.J., şi în consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost admisă acţiunea în totalitate şi obligată pârâta la plata sumei de 71.464,83 lei penalităţi de întârziere pe perioada 31 iulie 2003 -31 decembrie 2005 şi a sumei de 4.637,30 lei cheltuieli de judecata la fond. Au fost m enţinute restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost obligată apelanta-pârâta la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 705 lei cheltuieli de judecata in apei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel avut în vedere că din considerentele sentinţei apelate rezulta faptul că, în temeiul dispoziţiilor art. 35 lit. b) din contractul încheiat între părţi în septembrie 2002, instanţa de fond a limitat cuantumul penalităţilor de întârziere la cuantumul debitului, dispunând obligarea pârâtei la plata, cu titlu de penalitatea de întârziere, a sumei de 47.789,65 lei.
Instanţa de apel a constatat faptul că, în mod eronat, instanţa de fond a apreciat că penalităţile de întârziere depăşesc, ca valoare, cuantumul debitului, nefiind avută in vedere perioada pentru care s-au solicitat aceste penalităţi. În acest sens, din cuprinsul cererii de chemare în judecata rezultă faptul că reclamanta a solicitat contravaloarea prestaţiilor efectuate în perioada 30 aprilie 2005 - 31 decembrie 2005, în timp ce penalităţile pretinse vizau o perioadă mult mai mare, respectiv 31 iulie 2003 - 31 decembrie 2005.
Astfel, obligaţia pârâtei de plata a unor penalităţi în sumă de 71.464,83 lei pentru perioada menţionată este confirmată şi de concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de către expertul C.M., precum si de fişele contabile depuse la dosar de către reclamantă.
Prin urmare, instanţa de apel a considerat că, în mod greşit, instanţa de fond a dispus obligarea pârâtei la plată, cu titlu de penalităţi de întârziere, a unei sume egale cu debitul restant solicitat prin cererea de chemare în judecată, penalităţile pretinse vizând o perioadă mult mai mare de timp şi fiind corect calculate.
Instanţa de apel, a găsit că fondat este şi motivul referitor la respingerea cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, cunoscut fiind faptul că, în temeiul dispoziţiilor art. 43 C. com., pentru obligaţiile comerciale, debitorul este de drept în întârziere, nefiind necesară o prealabilă punere în întârziere a acestuia. În aceste condiţii, recunoaşterea debitului de către pârâte nu conduce la înlăturarea culpei sale procesuale, aceasta fiind de drept în întârziere din momentul scadenţei facturilor în cauza, urmând a suporta contravaloarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, în cuantum de 4.637,30 lei (taxa judiciara de timbru, timbru judiciar şi onorariul expertului contabil).
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs şi, fără a indica expres vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., a solicitat admiterea apelului pârâtei, respingerea apelului reclamantei, reducerea cuantumului penalităţilor la suma de 2457,04 lei, scutirea de plata cheltuielilor de judecată, cu obligarea intimatei la plata acestora.
În motivarea recursului, recurenta reia întocmai apărările formulate în faţa instanţei de apel, astfel cum acestea se regăsesc în înscrisul de la dosarul de apel unde a şi invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a criticat faptul că procedura concilierii directe nu a fost îndeplinită în condiţiile art. 7201 C. proc. civ., neputând constitui nicio recunoaştere a pretenţiilor reclamantei şi nici un act de punere în întârziere. Procesul verbal încheiat nu consfinţeşte poziţia finală a părţilor, fiind stabilită o dată ulterioară pentru lămurirea situaţiei de fapt şi de drept.
Recurenta pârâta precizează şi faptul că, potrivit art. 5 lit. e), capitolul III din contract, reclamanta avea obligaţia ca, după 120 de zile de la scadenţă pentru achitarea debitelor, să întrerupă furnizarea serviciilor, astfel că nu putea să perceapă penalităţi de întârziere pentru o perioadă mai mare de 120 de zile de la scadenţă şi solicită , în acest sens, reducerea cuantumului penalităţilor de întârziere la suma de 2457,04 lei aferentă perioadei 30 aprilie 2005 - 31 decembrie 2005.
Recursul este nefondat şi va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs referitor la neîndeplinirea procedurii concilierii directe cu respectarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., nu poate fi reţinut, la dosar fond fiind depuse atât convocarea în vederea concilierii, cât şi procesul verbal de conciliere încheiat la data de 22 martie 2006. Nerespectarea termenului de 15 zile a fost înlăturată prin acceptarea, fără a fi ridicată această obiecţiune, de către reprezentantul pârâtei, a discutării situaţiei debitelor, împrejurare confirmată de procesele verbale încheiate ulterior.
Împrejurarea că procesul verbal de conciliere nu consfinţeşte o poziţie finală a părţilor nu este de natură a demonstra neîndeplinirea procedurii concilierii directe. În toate cazurile în care una dintre părţi se adresează instanţei de judecată procedura prealabilă menţionată nu este finalizată favorabil ambelor părţi. Dacă s-ar întâmpla astfel, părţile ar rezolva diferendul amiabil şi nu s-ar mai ajunge la contenciosul comercial.
În ceea ce priveşte încălcarea, de către reclamantă, a prevederilor art. 5 lit. e) din contractul de prestări servicii, Înalta Curte constată că, prin acest articol, părţile au convenit, în cazul unor debite restante mai mult de 120 de zile, posibilitatea furnizorului de a emite facturi şi de a încasa sumele restante pentru fiecare proprietar în parte. De altfel, toate clauzele înscrise la art. 5 din contract instituie drepturi, şi nu obligaţii în sarcina reclamantei intimate.
Se observă că, prin articolul menţionat, părţile nu au stabilit în sarcina reclamantei intimate o obligaţie de încetare a prestării serviciilor, ci doar o posibilitate, lăsată la alegerea furnizorului, de a se îndrepta pentru recuperarea sumelor restante direct împotriva proprietarilor restanţieri, şi nu a asociaţiei de proprietari.
Similar, dispoziţiile art. 35 lit. c) din contract, invocate de recurentă, se referă la posibilitatea şi nu obligaţia furnizorului de a suspenda executarea contractului prin debranşare. Prin urmare, alegerea între calcularea penalităţilor de întârziere şi suspendarea executării contractului aparţine reclamantei furnizoare, pârâta neputând impune acesteia adoptarea unei anumite conduite pentru a fi absolvită de plata penalităţilor de întârziere aferente debitelor restante.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte nu poate retine ca întemeiată susţinerea recurentei pârâte cu privire la cuantumul datorat al penalităţilor de 2457,04 lei, aferente perioadei 30 aprilie 2005 - 31 decembrie 2005.
Cât priveşte susţinerile recurentei privind modul de calcul al acestor penalităţi de întârziere, Înalta Curte constată că acest mod de calcul a fost cenzurat de către expertul contabil desemnat de către instanţa de fond şi nu poate fi analizat ca şi motiv de recurs, critica fiind una de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. În calea de atac a recursului nu se pot valorifica decât critici de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Acestea din urmă nefiind cenzurabile decât în faţa instanţei de apel.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta A.P. BUZĂU împotriva deciziei nr. 51 din 14 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta A.P. BUZĂU împotriva deciziei nr. 51 din 14 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 03 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3595/2008. Comercial. Excludere asociat. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3760/2008. Comercial. Pretenţii. Contestaţie... → |
|---|
