ICCJ. Decizia nr. 3760/2008. Comercial. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3760/2008
Dosar nr. 9252/1/2007
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 528 din 1 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de S.N.T.M. C.F.R. – M. SA Bucureşti, împotriva pârâtei SC L.B.S.R. SRL Bucureşti.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 402.709.878 lei prestaţii neachitate, 990.242.799 lei penalităţi de întârziere pentru prestaţiile efectuate în perioada de prelungire a contractului şi 1.057.722.416 lei penalităţi de întârziere aferente facturilor scadente ulterior datei de 24 noiembrie 2000.
S-a respins cererea referitoare la penalităţile aferente facturilor scadente anterior datei de 24 noiembrie 2000, constatându-se prescris dreptul la acţiune pentru aceste sume.
S-a respins, ca neîntemeiată, cererea referitoare la penalităţile de întârziere în cuantum de 656.950.556 lei şi au fost compensate parţial cheltuielile de judecată şi obligată reclamanta la o diferenţă de 311.428.250 lei, cu acest titlu, către pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a avut în vedere susţinerile părţilor, probele administrate în cauză şi dispoziţiile legale în materie.
Prin decizia comercială nr. 390 din 28 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelurile formulate de reclamantă şi de pârâtă împotriva sentinţei mai sus menţionate şi, în consecinţă:
A schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei totale de 4.104.948.703 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, aferente contravalorii prestaţiilor efectuate în cadrul celor două contracte.
A respins, ca nefondate, penalităţile de întârziere în sumă totală de 938.390.390 lei, aferente contravalorii prestaţiilor efectuate în afara cadrului contractual (respectiv în afara perioadei 16 februarie 2000 – 31 decembrie 2000).
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, respectiv: alin. (1), referitor la admiterea, în parte, a acţiunii şi alin. (2) teza I, cu privire la obligarea pârâtei la plata contravalorii prestaţiilor în sumă de 402.709.878 lei, din dispozitivul acesteia.
În baza art. 276 C. proc. civ., a compensat, în parte, cheltuielile de judecată şi a mai obligat pe pârâtă la plata unei diferenţe în sumă de 94 milioane lei, la fond şi în apel, către apelanta-reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat, cu privire la apelul reclamantei, referitor la aspectul prescripţiei, că, pe de-o parte, termenul prescripţiei extinctive se calculează nu de la data emiterii facturilor, ci de la data admiterii lor integrale, întrucât numai de la această dată se pot calcula penalităţile aferente debitului principal.
Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că de la data introducerii cererii de somaţie de plată, respectiv 5 februarie 2002, termenul de prescripţie s-a suspendat până la data pronunţării recursului şi anume 20 mai 2003, în raport de dispoziţiile art. 7 din O.G. nr. 5/2001, situaţie în care a constatat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei este neîntemeiată, a respins-o ca atare şi, drept urmare, a apreciat că pârâta trebuie să fie obligată la plata tuturor prestaţiilor efectuate de reclamantă, respectiv la suma de 402.709.878 lei şi, de asemenea, la plata tuturor penalităţilor de întârziere, aferente prestaţiilor, efectuate în cadrul celor două contracte, în cuantum de 4.104.948.703 lei.
Referitor la apelul pârâtei, curtea de apel a constatat, cu privire la primul motiv de apel, că acesta este întemeiat, scrisorile de trăsură respective, neputând completa, modifica sau prelungi valabilitatea celor două contracte, în condiţiile în care, au obiect diferit, neintrând în sistemul de plată centralizată, fiind emise înainte sau după data încheierii acestora. În consecinţă, admiţând apelul pârâtei, pentru acest motiv, au fost respinse pretenţiile reclamantei în sumă totală de 938.390.390 lei, în care au fost incluse şi penalităţile în cuantum de 656.950.556 lei.
Prin decizia nr. 869 din 23 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantă şi pârâtă împotriva deciziei curţii de apel.
Pentru a pronunţa această deciziei, Înalta Curte a reţinut că recurenta-reclamantă, deşi a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu a precizat în ce constă această nelegalitate, iar criticile privind nereţinerea penalităţilor în sumă de 938.390.390 lei sunt critici de netemeinicie.
Analizând recursul în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că instanţa a analizat contractele încheiate de părţi, reţinând că, înscrisurile la care face referire reclamanta nu pot completa, modifica sau prelungi valabilitatea celor două contracte.
Chestiunea legată de prelungirea contractului şi de stabilirea penalităţilor, pentru serviciile prestate în această perioadă tinde spre analizarea şi stabilirea unor stări de fapt, ceea ce în recurs nu se poate analiza, situaţia de fapt fiind lămurită pe calea devolutivă a apelului.
În ce priveşte recursul pârâtei, Înalta Curte a reţinut că, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă, doar critica ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958 se circumscrie acestuia. Celelalte critici, ce vizează stabilirea momentului de la care trebuiau calculate penalităţile şi neanalizarea raportului de expertiză sunt critici ce nu se înscriu în cele două ipoteze ale textului, ele fiind critici ce vizează netemeinicia deciziei, ceea ce atrage neanalizarea lor în recurs.
Instanţa de recurs a mai reţinut că prima critică se referă la interpretarea greşită a unui text legal, respectiv a celui prevăzut de art. 13 din Decretul nr. 167/1958 şi a arătat că în apel s-a invocat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului reclamantei de a cere plata sumei de 6.125.882 lei reprezentând contravaloarea unor prestaţii efectuate în perioada mai – august 1999, dar aşa cum rezultă din considerentele sentinţei instanţei de fond, instanţa a analizat excepţia, admiţând-o pentru pretenţiile ce nu s-au încadrat în termenul legal, stabilit în raport de naşterea lui şi data de 24 noiembrie 2003, când acesta a fost întrerupt ca urmare introducerii cererii de chemare în judecată.
S-a concluzionat că instanţa de apel a confirmat argumentele instanţei de fond, răspunzând criticii formulate în mod judicios.
Împotriva deciziei Înaltei Curţi a formulat contestaţie în anulare recurenta-pârâtă SC L.B.S.R. SRL Bucureşti şi, prin decizia nr. 1842 din 28 mai 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis contestaţia în anulare, a anulat decizia contestată şi a fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2008.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Din recursul pârâtei, în dosarul nr. 9299/2/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că unul dintre motivele de recurs se referea la momentul de la care curge termenul de prescripţie, respectiv la aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la penalităţi, recurenta susţinând că acest moment este data scadenţei facturilor.
Un alt motiv de recurs privea aplicarea art. 13 din Decretul nr. 167/1958 şi critica asimilarea art. 7 din O.G. nr. 5/2001 cu un caz de suspendare a cursului prescripţiei.
Referitor la penalităţile în sumă de 2.604.224.795 lei vechi recurenta a criticat decizia recurată, susţinând că acestea erau prescrie şi trebuia aplicat art. 18 din Decretul nr. 167/1958.
A mai stabilit Înalta Curte că instanţa de recurs a respins recursul pârâtei, reţinând că doar critica ce priveşte aplicarea art. 13 din Decretul nr. 167/1958 se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar celelalte motive nu au fost analizate, considerându-se din eroare că, se referă la momentul de la care trebuie calculate penalităţile şi la neanalizarea raportului de expertiză, critici care ar fi de netemeinicie.
Înalta Curte a concluzionat că şi aceste motive vizau nelegalitatea, indicându-se chiar textele de lege considerate de recurentă că au fost încălcate şi, constatând că instanţa de recurs a omis să analizeze două motive de nelegalitate şi că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., a admis contestaţia în anulare formulată de recurenta-pârâtă SC L.B.S.R. SRL Bucureşti, astfel cum s-a arătat mai sus.
În rejudecare, urmare admiterii contestaţiei în anulare formulate de recurenta-pârâtă, instanţa de recurs va da curs celor stabilite de instanţă în soluţionarea contestaţiei în anulare, cu caracter obligatoriu şi va examina recursul pârâtei numai cu privire la cele două motive de recurs pe care instanţa de recurs a omis să le analizeze, aşa cum sunt ele menţionate în decizia de admitere a contestaţiei în anulare a deciziei pronunţate în recurs, respectându-se astfel atât interdicţia depăşirii limitelor propriei investiri, în ce priveşte competenţa, cât şi principiul non reformatio in pejus, în ce priveşte drepturile părţilor angajate în proces, având în vedere că numai una dintre părţi a formulat contestaţie în anulare.
Astfel fiind, în aplicarea celor mai sus arătate, se va menţine soluţia de respingere a recursului reclamantei, iar în ce priveşte recursul pârâtei, vor fi examinate doar cele două motive, ce au fost omise a fi analizate, aşa cum s-a stabilit prin decizia de admitere a contestaţiei în anulare formulate de recurenta-pârâtă.
Ca atare, în ce priveşte motivul de recurs referitor la momentul de la care curge termenul de prescripţie, respectiv la aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la penalităţi, se constată următoarele:
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă arată că faţă de faptul că momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru penalităţi este data scadenţei facturilor de prestaţii, soluţia instanţei de apel conform căreia momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data achitării facturilor este greşită.
Motivul de recurs astfel formulat nu este întemeiat întrucât în majoritatea cazurilor facturile de prestaţii au fost achitate prin plăţi parţiale, succesive, astfel încât, în speţă, numai odată cu achitarea integrală a facturilor de regularizare a avut loc recunoaşterea dreptului principal de a pretinde plata prestaţiilor, acesta reprezentând implicit şi recunoaşterea dreptului accesoriu de a pretinde penalităţi pentru plata cu întârziere a facturilor.
În ce priveşte motivul de recurs vizând cazurile de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958 şi eronata asimilare a dispoziţiilor art. 7 din O.G. nr. 5/2001 cu un caz de suspendare a cursului prescripţiei se constată că acest motiv de nelegalitate a făcut obiectul examinării instanţei de recurs şi a fost respins, ca neîntemeiat, prin confirmarea soluţiei instanţei de apel, care s-a pronunţat în sensul că de la data introducerii cererii de somaţie de plată 5 februarie 2002 şi până la pronunţarea recursului, 20 mai 2005, termenul de prescripţie s-a suspendat în raport de dispoziţiile art. 7 din O.G. nr. 5/2001, dându-se în consecinţă relevanţă susţinerilor recurentei-reclamante potrivit cărora deşi durata procedurii somaţiei de plată nu este prevăzută expres de Decretul nr. 167/1958 ca o cauză de suspendare, este echitabil şi potrivit spiritului legii ca acest caz să fie suspensiv în materia prescripţiei extinctive, atâta timp cât a existat o imposibilitate juridică de a formula o acţiune potrivit dreptului comun, imposibilitate ce a existat pe tot parcursul judecării somaţiei de plată, neputându-se imputa creditorului lipsa de diligenţă în recuperarea creanţei.
Motivul de recurs conform căruia penalităţile de întârziere în sumă de 2.604.224.795 lei, aferente facturilor de prestaţii achitate anterior datei de 17 noiembrie 2000 erau prescrise, impunându-se aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 şi respingerea cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata acestei sume este, de asemenea, neîntemeiat întrucât s-a reţinut corect de către curtea de apel că dreptul material la acţiune al pârâtei nefiind prescris, pârâta trebuie să fie obligată la plata tuturor prestaţiilor efectuate de reclamantă, respectiv la plata sumei de 402.709.878 lei, cât şi la plata tuturor penalităţilor de întârziere aferente prestaţiilor efectuate în cadrul celor două contracte, deci inclusiv a penalităţilor de întârziere aferente prestaţiilor achitate anterior datei de 17 noiembrie 2000.
În consecinţă, faţă de cele mai sus arătate vor fi respinse ambele recursurile declarate în cauză şi va fi menţinută, ca fiind legală decizia pronunţată de curtea de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA Bucureşti şi de pârâta SC L.B.S.R. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 390 din 28 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3642/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3764/2008. Comercial. Acţiune în anulare a... → |
|---|
