ICCJ. Decizia nr. 448/2008. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 448/2008
Dosar nr. 31177/3/2006
Şedinţa publică din8 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC C.G. SA a chemat în judecată SC P.L.R. SRL şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se dispună rezilierea parţială a contractului de leasing nr. 1632 din 23 iunie 2005 motivat de faptul că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de predare a trei dintre cele patru bunuri care fac obiectul acestui contract precum şi obligarea la restituirea ratelor de leasing achitate pentru bunurile respective.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 11519/2006, a respins acţiunea reţinând în considerente că reclamanta în calitate de utilizator a încheiat cu pârâta în calitate de cumpărător şi SC M.M. SRL în calitate de furnizor un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziţionarea de către pârâtă a unui număr de 4 autoturisme. Acestea urmau să fie finanţate de către reclamantă în baza unui contract de leasing încheiat cu cumpărătorul, preţul total al acestora fiind de 44.387 euro inclusiv TVA, preţ care trebuia achitat conform art. 3.2 şi 3.3 din contractul de vânzare-cumpărare. În continuare s-a reţinut că acest contract de vânzare-cumpărare a fost urmat de contractul de leasing nr. 1632 din 23 iunie 2005 prin care s-au stipulat răspunderi directe ale furnizorului faţă de utilizator pentru repararea prejudiciilor cauzate de nelivrarea bunurilor, astfel că, au fost citate prevederile art. 8.3 şi 12 din contractul de leasing şi art. 14 din OUG nr. 51/1997 pentru a reţine că finanţatorul nu răspunde dacă bunul nu este livrat sau este necorespunzător.
Sentinţa a fost apelată de SC C.G. SA, iar Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 216 din 27 aprilie 2007, a admis apelul şi a schimbat soluţia în sensul admiterii acţiunii, a rezilierii contractului de leasing şi a obligării pârâtei la restituirea sumei de 21.572,93 Euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de contravaloare rate de leasing.
Curtea a examinat criticile aduse sentinţei iar pe fondul cauzei a reţinut că, în speţă, a fost invocată culpa proprie a finanţatorului care are drept consecinţă răspunderea sa contractuală în condiţiile art. 969 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 9 lit. b) din OG nr. 51/1997 constând în nerespectarea condiţiilor de plată a contravalorii bunurilor livrate, înserate în art. 3.2 din contract. Pentru aceste considerente au fost înlăturate apărările intimatei prin care a invocat dispoziţiile art. 8.3 din contractul de vânzare-cumpărare şi art. 4.5 din contractul de leasing, Curtea apreciind că acestea nu se aplică în ipoteza în care se reţine culpa finanţatorului în executarea contractului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA Bucureşti, prin care în temeiul art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a solicitat modificarea soluţiei instanţei de apel şi în fond, menţinerea sentinţei primei instanţe prin care acţiunea reclamantei a fost respinsă.
În argumentarea acestei critici, recurenta a expus istoricul litigiului şi a considerat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 12 lit. a) şi art. 14 alin. (2) din OG nr. 51/1997 dispoziţii potrivit cărora finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător de către furnizor. Potrivit autoarei instanţa de apel în mod greşit a reţinut culpa intimatei-pârâte în executarea contractului de vânzare-cumpărare constând în nerespectarea obligaţiilor stipulate în art. 3.2 din contract şi tot greşit a reţinut că răspunderea revine finanţatorului.
A mai arătat recurenta că indiferent de soarta contractului de vânzare-cumpărare, contractul de leasing financiar are existenţă de sine stătătoare iar utilizatorul este obligat să achite ratele de leasing. Or, în condiţiile în care finanţatorul şi-a respectat obligaţia de plată a bunurilor răspunderea este a furnizorului astfel că pentru nelivrarea bunurilor, utilizatorul are acţiune directă împotriva furnizorului care nu şi-a executat obligaţiile contractuale. În continuare a făcut trimitere la prevederile art. 3.2 şi 3.3 din contractul de vânzare cumpărare pentru a susţine că au fost respectate condiţiile inserate în aceste clauze.
Intimata, prin întâmpinare, a respins criticile recurentei şi a adus argumente atât în ce priveşte derularea obligaţiilor rezultând din cele două contracte cât şi în legătură cu probele administrate în cauză. În esenţă s-a referit la aceleaşi articole pe care le-a criticat recurenta şi a arătat că interpretarea dată de instanţe este corectă întrucât nu erau îndeplinite toate condiţiile stipulate în art. 3.2 din în contractul de vânzare-cumpărare. În continuare s-a referit la înscrisurile care confirmă susţinerile în legătură cu temeinicia soluţiei (adrese şi procese verbale) pentru ca în final să susţină că motivul invocat de recurentă este neîntemeiat.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 304 alin. (9) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Dispoziţiile menţionate au în vedere caracterul recursului care în actuala reglementare este cale extraordinară de atac nedevolutivă, ceea ce înseamnă că prin declanşarea acestei căi de atac nu se poate urmări de principiu o nouă judecată în fond. Din acest punct de vedere se observă din expunerea argumentelor evocate în sprijinul motivului de casare, că nici o ipoteză a art. 304 alin. (9) C. proc. civ., nu rezultă din criticile aduse deciziei pronunţată de instanţa de apel. În alţi termeni se poate spune că indicarea unuia din motivele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu este suficientă. De asemenea, dezvoltarea unor critici care vizează fondul litigiului nu respectă condiţia legală a „dezvoltării motivelor" care impune obligaţia de a arăta în ce constă nelegalitatea.
Prima ipoteză a (pct. 9) arătat mai sus priveşte situaţia când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, cu alte cuvinte impune demonstraţia că soluţia este lipsită de „bază legală". Din argumentele dezvoltate de recurentă nu rezultă că soluţia este rezultatul aplicării greşite, la speţă, a unor dispoziţii legale prin restrângerea sau extinderea efectelor acelor dispoziţii, dimpotrivă, se critică interpretarea unor clauze ale contractelor aspecte care ţin de netemeinicie şi nu de nelegalitate. Pe de altă parte argumentele expuse de recurentă nu demonstrează nici că, logic, concluzia în drept nu acoperă situaţia de fapt analizată şi reţinută de instanţa de apel sau că ar acoperi o altă ipoteză.
Dacă totuşi s-ar admite că prin citarea unor clauze ale contractului s-a pus în discuţie art. 969 C. civ., care pune în valoare un principiu esenţial pentru convenţiile încheiate de părţi, pacta sunt servanda, criticile evocate nu vor putea fi reţinute deoarece voinţa părţilor aşa cum rezultă din clauzele contractelor din care izvorăşte litigiul exprimă pe de o parte măsura drepturilor dobândite iar pe de altă parte măsura obligaţiilor asumate. Din acest punct de vedere analiza art. 3.2 din contractul de vânzare-cumpărare respectiv a condiţiilor de plată stipulate în conctractul de vânzare cumpărare a fost făcută corect după ce s-a stabilit că în speţă sunt aplicabile, dispoziţiile art. 9 lit. b) din OG nr. 51/1997 care raportate la art. 969 C. civ., vizează culpa finanţatorului. În adevăr, finanţatorul trebuie să respecte condiţiile de contractare a bunurilor cu furnizorul, condiţii care sunt formulate expres de utilizator. Această situaţie exclude acţiunea directă a reclamantei împotriva furnizorului cu atât mai mult cu cât acesta a emis pentru garantarea livrării mărfurilor bilete la ordin către finanţator, care era în drept să le pună în executare.
Această concluzie a avut în vedere probele privind efectuarea plăţilor, livrarea doar a unui bun din cele patru cât şi modul de emitere a facturilor fiscale, probe a căror concludenţă nu poate fi contestată prin invocarea unui motiv de nelegalitate care se referă doar la aplicarea legii.
Concluziile de mai sus vin să sprijine şi înlăturarea celei de-a doua ipoteze a art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care se referă la situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Se poate reţine faţă de izvorul obligaţiilor stabilite de părţi prin cele două convenţii (de leasing şi de vânzare-cumpărare) că textele ordonanţei au fost corect aplicate prin raportare la art. 969 C. civ., aşa cum s-a arătat mai sus. Pentru a respinge apărările în legătură cu posibilitatea exercitării unei acţiuni directe împotriva furnizorului au fost înlăturate corect, dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. a) şi art. 14 alin. (2) din OG nr. 51/1997 şi odată cu acestea clauzele 8.3 din contractul de vânzare-cumprare şi 4.5 din contractul de leasing care reiau prevederile respective. În concret în art. 12 alin. (1) lit. a) din OG nr. 51/1997 se prevede dreptul locatarului/utilizatorului de a acţiona direct furnizorul în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie locatorul fiind exonerat de răspundere. În continuare, în art. 14 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă se prevede că locatorul/finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către furnizor.
În consecinţă, faţă de cele ce preced şi având în vedere că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunţată de instanţa de apel, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P.L.R. I.F.N. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 216 din 27 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 438/2008. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 457/2008. Comercial → |
|---|
