ICCJ. Decizia nr. 1344/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1344/2009
Dosar nr. 5446/1/2008
Şedinţa publică din 7 mai 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC B.I. SRL Alexandria a chemat în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, pentru ca prin hotărârea pronunţată de instanţa de judecată să fie obligată la plata sumei de 6.554.238 lei din care 4.512.384,3 lei reprezintă contravaloarea despăgubirilor cuvenite conform contractelor de asigurare încheiate (seria AA nr. 67654 din 26 decembrie 2003, seria AA nr. 0037678 din 26 decembrie 2003, seria AA nr. 0037238 din 27 decembrie 2003) şi 2.041.854 lei dobânda de referinţă calculată conform statisticii prezentată de către BNR pe adresa de internet pentru perioada martie 2003 - decembrie 2005.
A arătat că la data de 26 decembrie 2002 între cele două părţi au intervenit contractele de asigurare marfa seria AA nr. 0037678 din 26 decembrie 2003 în valoare de 19.868.302.253 lei vechi, seria AA nr. 0037238 din 27 decembrie 2003 în valoare de 11.818.498.008 lei vechi şi AA nr. 67654 din 26 decembrie 2003 în valoare de 14.937.042.707 lei vechi, reclamanta achitând prima de asigurare în sumă de 104.903.647 lei şi că în aceeaşi zi inspectorii pârâtei au efectuat inspecţia de risc pentru încheierea asigurării facultative stabilind că sunt întrunite condiţiile de încheiere a asigurărilor solicitate recomandând unele măsuri de amenajare care au fost respectate întocmai de către reprezentanţii reclamantei. In ziua imediat următoare marfa asigurată în valoare de 46.623.842.968 lei a fost depozitată în depozitul special amenajat în incinta SC T. SRL Zimnicea.
La data de 7 februarie 2003 la depozitul în care se afla marfa asigurată a izbucnit un incendiu care a distrus marfa în totalitate iar în ziua imediat următoare reprezentantul reclamantei s-a prezentat la societatea pârâtă pentru a încheia formele privind despăgubirea ce i se cuvenea.
SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, a întocmit o notă prin care a apreciat că se impune sesizarea organelor de poliţie sub aspectul efectuării unor verificări referitoare la situaţia economico-financiară a SC B.I. SRL Alexandria şi a SC C. SA Sibiu precum şi cauza şi împrejurările producerii incendiului, verificări care au fost efectuate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman care la data de 8 iunie 2004 a pronunţat rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală a tuturor învinuiţilor apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive necesare pentru existenţa infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen., art. 219 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. apreciind că incendiul s-a datorat unor defecţiuni tehnice ale instalaţiei electrice.
Ulterior reclamanta şi-a precizat pretenţiile indicând suma de 4.512.384,3 lei reprezentând despăgubiri şi 9.939.935,65 lei cu titlu de dobândă.
Temeiul de drept indicat de reclamantă este art. 274 C. proc. civ., Legea 136/1995 completată şi modificată, art. 969, art. 1073 şi urm. C. proc. civ.
In cauză s-a administrat proba cu înscrisuri şi expertiza.
Pârâta a ridicat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune care a fost respinsă de instanţă prin încheierea din 27 noiembrie 2006 cu motivarea că în speţă se pornise urmărirea penală iar în temeiul art. 19 alin. (2) C. proc. pen. penalul ţine în loc civilul şi că de la 6 februarie 2003 când pârâta a sesizat organele de urmărire penală care au declanşat urmărirea penală împotriva reprezentanţilor reclamantei şi a unui inspector de la societatea de asigurare, până la 24 martie 2006 nu au trecut mai mult de doi ani aşa cum prevede art. 3 din Decretul nr. 137/1958.
Prin sentinţa comercială 1424 din 4 decembrie 2006 Tribunalul Teleorman, secţia civilă, a respins ca nefondată acţiunea reclamantei obligând-o să plătească pârâtei suma de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reţinând că din probele administrate nu a rezultat că incendierea depozitului s-a tăcut cu intenţie de către învinuitul V.A.K. reprezentantul reclamantei sau prin intermediul altor interpuşi ai acestuia, lipsind latura obiectivă necesară pentru existenţa infracţiunii de distrugere din culpă şi că deşi incendiul a avut drept cauză culpa aparţinând învinuitului menţionat anterior acest incendiu nu a constituit pericol public, fapt ce nu are relevanţă în materie civilă întrucât reclamanta nu se poate apăra invocându-şi propria culpă. Invocând rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman instanţa a reţinut că s-a constatat că societatea de asigurare nu a fost prejudiciată, rezultând din această susţinere că dacă s-ar fi plătit suma reprezentând marfa distrusă prin aceeaşi rezoluţie reprezentantul pârâtei ar fi fost obligat să o restituie, probând afirmativ verificările societăţii de asigurare care a stabilit că în speţă nu se impune onorarea solicitării reclamantei de recuperarea prejudiciului produs prin incendiere şi în conformitate cu art. 1169 C. civ. astfel că reclamanta nu şi-a dovedit pretenţiile sale.
Ambele părţi au formulat apel împotriva sentinţei tribunalului care au fost soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 194 din 18 aprilie 2007 conform căreia a fost respins apelul SC B.I. SRL Alexandria, a fost admis apelul SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, şi în consecinţă a fost schimbată în parte sentinţa, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, acţiunea fiind respinsă ca prescrisă şi a fost obligată apelanta reclamantă SC B.I. SRL Alexandria să plătească pârâtei suma de 0,15 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că în materia asigurărilor dreptul la acţiune al asiguratului se naşte şi începe să curgă de la data producerii riscului asigurat. In cauză incendiul a izbucnit la 7 februarie 2003 cererea de despăgubiri a fost formulată la 12 februarie 2003 iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 24 martie2006, peste termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut în materia asigurărilor, aşa încât aplicarea dispoziţiile art. 19 alin. (2) C. proc. civ. s-a făcut incorect de către instanţa de fond pentru că în speţă cercetarea penală a avut loc anterior introducerii cererii de chemare în judecată, neexistând o acţiune civilă care să fie ţinută în loc de penal. De asemenea a mai reţinut că plata despăgubirilor era datorată în baza contractelor de asigurare, obligaţia asigurătorului faţă de asigurat fiind independentă faţă de eventuala vinovăţie a asiguratului şi că nu operează nici una din cauzele de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive prevăzută expres şi limitativ de art. l3 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la cheltuielile de judecată a constatat că în mod corect reclamanta a fost obligată să suporte cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 10.000 lei aşa cum s-a solicitat în concluziile scrise.
Atât pârâta cât şi reclamanta au formulat recurs împotriva deciziei instanţei de apel care a fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie secţia comercială prin Decizia nr. 1028 din 12 martie 2008 potrivit căreia au fost admise recursurile, a fost casată Decizia 194 din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că se impune respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei întrucât, prin introducerea cererii privind somaţia de plată finalizată prin sentinţa nr. 730 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Teleorman, care nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi, reclamanta a demonstrat că nu i se poate imputa pasivitatea care să justifice curgerea neîntreruptă a termenului de prescripţie, dimpotrivă cursul prescripţiei a fost întrerupt fiind îndeplinită cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 167/1958. Cum instanţa a soluţionat greşit excepţia prescripţiei se impune casarea deciziei şi trimiterea spre soluţionarea litigiului pe fond.
Pârâta SC A.R.A. SA Sucursala Teleorman a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei mai sus menţionate întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. susţinând că hotărârea atacată este rezultatul unei greşeli materiale determinată de faptul că instanţa de recurs a reţinut că în cauză s-a întrerupt cursul prescripţiei prin introducerea unei cereri privind introducerea unei somaţii de plată fără a observa că în acea cauză s-a pronunţat o soluţie de respingere a cererii introductive de instanţă.
Reţinând că deşi la dosarul cauzei au fost depuse in extenso sentinţa comercială nr. 730 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Teleorman secţia civilă şi sentinţa comercială nr. 203 din 27 iunie 2005 a aceleiaşi instanţe care nu au fost cercetate de instanţa de recurs şi neprocedând la cercetarea celor două sentinţe depuse la dosar, instanţa a săvârşit o greşeală cu caracter procedural care a determinat pronunţarea unei soluţii eronate, Curtea a admis contestaţia în anulare, a anulat Decizia atacată fixând termen în vederea soluţionării recursului.
Prin recursul declarat de reclamanta SC B.I. SRL Alexandria care este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a cerut casarea hotărârii atacate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti cu obligarea la cheltuieli de judecată, susţinând că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 deoarece deşi termenul de prescripţie a început să curgă de la data producerii incendiului iar cercetarea penală a început la 6 martie 2003 întrerupând termenul de prescripţie conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din decretul mai sus menţionat aşa încât de la data finalizării cercetărilor penale şi până la introducerea cererii de chemare în judecată respectiv 24 martie 2006 nu au trecut doi ani iar obligaţia de plată a despăgubirilor a devenit exigibilă de la data la care asigurătorul a finalizat dosarul de daune iar la data de 23 iunie 2004 nu era finalizat dosarul de daune.
În temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., la data de 7 mai 2009 A.D.S. a formulat cerere de introducere în cauză în calitate de succesor în drepturi şi obligaţii a intimatei reclamante SC B.I. SRL Alexandria motivând că în conformitate cu informaţiile primite de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului societatea reclamantă a fost dizolvată din oficiu şi radiată iar potrivit art. 237 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din oficiu revin acţionarilor şi cum la data radierii (19 aprilie 2007) SC B.I. SRL Alexandria avea în patrimoniu creanţa în valoare de 5.452.319,95 lei faţă de SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, această creanţă a trecut în patrimoniul său în calitate de asociat unic al societăţii.
Cererea a fost admisă, Curtea dispunând introducerea în cauză în calitate de recurent reclamant a asociatului unic al reclamantei SC B.I. SRL Alexandria în persoana lui A.D.S.
Pârâta SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, a declarat recurs pe care l-a încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea în partea hotărârii pronunţate în sensul admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată integral în conformitate cu dovezile aflate la dosar susţinând că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au interpretat greşit cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată neţinând cont şi de cheltuielile suportate pentru efectuarea expertizei.
Recursul declarat de reclamant este nefondat.
Conform art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prin derogare de la dispoziţiile alin. (1) care prevede că termenul general de prescripţie este de 3 ani, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de doi ani. Potrivit art. 16 alin. (2) din acelaşi act normativ prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent.
Analizând probatoriile administrate în cauză se constată că cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar a fost formulată la data de 23 iunie 2006 împrejurare faţă de care corect instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând că în cauză nu a operat nici una din cauzele de suspendare ori întrerupere a cursului prescripţiei extinctive prevăzute de art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Se reţine că reclamanta a invocat în recurs doar motivele legate de întreruperea termenului de prescripţie susţinând că întrucât pârâta a formulat plângere penală penalul ţine în loc acţiunea civilă, situaţie în care termenul de prescripţie se calculează de la data când s-a comunicat soluţia de neînceperea urmăririi penale.
De precizat este faptul că cercetarea penală a fost exercitată în perioada de soluţionare a cererii formulată de reclamantă privind acordarea despăgubirilor adresată pârâtei SC A.R.A. SA, sucursala Teleorman, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze şi ca urmare penalul nu putea ţine în loc o acţiune civilă care nu era pe rol, neexistând o acţiune căreia să-i fie întrerupt cursul.
In acest context şi ţinând cont că termenul general de prescripţie în materia asigurărilor începe să curgă de la data producerii riscului asigurat şi cum riscul asigurat s-a produs la 7 februarie 2003 iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 23 iunie 2006, corect a reţinut instanţa de apel că acţiunea este prescrisă, aceasta fiind introdusă cu mult peste termenul de prescripţie de doi ani prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Sentinţele civile nr. 730 din 20 septembrie 2004 a Tribunalului Teleorman şi nr. 230 din 27 iunie 2005 a aceleiaşi instanţe, invocate de recurenta în susţinerea motivului potrivit căruia prescripţia a fost întreruptă, nu pot determina întreruperea prescripţiei deoarece prima a fost respinsă iar cealaltă anulată ca netimbrată şi conform art. 16 alin. (2) C. proc. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă sau anulată.
Ca urmare dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 au fost aplicate corect de către instanţa de apel, nefiind întrunite condiţiile cerute de art. 304 pct. 9 pentru modificarea hotărârii atacate, sub acest aspect hotărârea fiind la adăpost de orice critică, astfel că în conformitate cu art. 312 C. proc. civ. recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă urmează ca acesta să fie admis faţă de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatându-se că art. 274 C. proc. civ. au fost aplicate greşit, în condiţiile în care pârâta a făcut dovada cheltuielilor de judecată reprezentând atât onorariul de avocat cât şi onorariul de expert.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul reclamantului A.D.S. introdus în cauză, declarat împotriva deciziei nr. 194 din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Admite recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA, SUCURSALA TELEORMAN, cu sediul ales în Bucureşti împotriva deciziei nr. 194 din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o modifică în sensul că obligă reclamantul la plata sumei de 25.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC A.R.A. SA, Sucursala Teleorman.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1342/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1348/2009. Comercial → |
|---|
