ICCJ. Decizia nr. 1406/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1406/2009
Dosar nr. 28634/3/2007
Şedinţa publică din 13 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11070 din 8 octombrie 2007 pronunţată în fond după casare Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamanta SC M. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
A constatat încetată obligaţia reclamantei de plată a taxei de concesiune stabilită prin art. 9 lit. b) din contractul de asociere din 28 noiembrie 1992.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 28 februarie 1992 s-a încheiat între părţi contractul de asociere, cu obiect terminarea execuţiei lucrărilor de construire, punere în funcţiune şi exploatarea distinctă de către părţi a blocului din ansamblul E. Bucureşti, sector 1, bloc executat de pârâtă în proporţie de 44%, iar reclamanta 56%.
La data de 8 februarie 1994 între părţi s-a încheiat act adiţional, dată de la care nu se mai poate reţine existenţa exploatării în comun a bunului, deoarece obiectul contractului de asociere a fost realizat (art. 1 din actul adiţional).
Instanţa de fond a mai reţinut că în prezent reclamanta nu mai exploatează întreg blocul cu R.I. RA, ci a dobândit drept de proprietate exclusivă asupra unor apartamente din bloc, astfel că asocierea între părţi a încetat şi în consecinţă art. 12 şi art. 9 lit. b) din contract cu referire la obligaţia reclamantei de a plăti taxa de concesiune şi pentru R.I. RA a încetat.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin motivele de apel pârâtul a arătat că instanţa de fond a dat o interpretare greşită actului adiţional din 1994 pentru că asocierea se consideră încheiată numai cu privire la terminarea execuţiei lucrărilor de construcţie, neavând nicio relevanţă asupra prevederilor art. 9 lit. b) din contract cu referire la art. 3, art. 4 şi ca urmare taxa de concesiune se datorează pe toată durata asocierii care este pe toată durata construcţiei.
Apelanta mai arată că nu are nicio relevanţă asupra obligaţiei de plată a taxei de concesiune, faptul că prin actul adiţional s-a transmis în proprietatea reclamantei o parte din suprafaţa construită, deoarece nu s-a pus în discuţie situaţia terenului aferent şi a obligaţiei de plată a taxei de concesiune, astfel că această obligaţie subzistă, fiind raţiunea clauzei stipulată la art. 4.
S-a mai arătat că este încă în vigoare contractul de asociere cu privire la exploatarea distinctă a imobilului, aşa cum s-a prevăzut în capitolul II din contract.
Apelanta a mai arătat că instanţa de fond greşit a reţinut faptul că terenul intră în proprietatea asociatului, în realitate terenul este proprietatea statului şi în administrarea municipalităţii şi deci este pe deplin justificată perceperea taxei de concesionare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială prin Decizia comercială nr. 117 din 29 februarie 2008 a respins ca nefondat apelul pârâtei şi a obligat-o la 5.000 lei cheltuieli de judecată, reţinând în esenţă că odată cu realizarea obiectului contractului de asociere şi trecerea imobilului în proprietatea exclusivă a celor două părţi contractante, s-a ajuns la o consecinţă care nu a fost prevăzută la data încheierii contractului şi anume sfârşitul asocierii, dar părţile la încheierea actului adiţional din 8 februarie 1994 au trecut-o drept clauză în acest act juridic astfel că voinţa părţilor exprimată în actul adiţional a dus la modificarea contractului părţilor.
Împotriva deciziei comerciale nr. 117 din 29 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în termen legal pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a declarat recurs criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Recurentul prin motivele de recurs arată că instanţa de apel a reţinut faptul că odată cu încheierea actului adiţional din 1994 nu se mai poate reţine existenţa unei exploatări în comun a bunului, părţile considerând asocierea încheiată. A mai reţinut instanţa că, deşi prin art. 4 din contractul de asociere din 28 noiembrie 1992 se prevede că durata asocierii este pe toată perioada construcţiei, prin actul adiţional părţile au stabilit încetarea efectelor contractului înainte de termen. De asemeni, s-a reţinut că odată încetată asocierea, obligaţia societăţii reclamante de a achita o taxă de concesiune pentru întreg terenul aferent blocului apare ca lipsită de cauză juridică şi nu îşi găseşte corespondent în obligaţiile asumate de celălalt asociat.
Având în vedere cele menţionate, recurentul consideră că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurentul mai arată că prin actul adiţional din 1994 s-a prevăzut că asocierea se consideră încheiată, dar numai cu privire la terminarea execuţiei lucrărilor de construcţie această clauză neavând nicio relevanţă juridică cu privire la obligaţia societăţii de a achita taxa de concesiune, faţă de prevederile art. 9 lit. b) din contract, în sensul că această taxă se datorează pe toată durata asocierii, care conform capitolului III, art. 4 este pe toată durata construcţiei.
Menţionează că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 969, art. 977 şi art. 982 C. civ. iar din actul adiţional rezultă că intenţia părţilor este clară.
Recurentul arată că încheierea actului adiţional prin care s-a transmis în proprietatea societăţii o parte din suprafaţa construită nu are relevanţă asupra obligaţiei de plată a taxei de concesiune.
S-a mai susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa că prin încheierea actului adiţional nu se mai poate reţine exploatarea în comun a imobilului.
Mai arată recurenta că interpretarea greşită pe care instanţa a dat-o actului juridic reiese şi din faptul că nici contractul de asociere şi nici actul adiţional nu conferă asociatului calitatea de proprietar al terenului, acestea rămânând în continuare în proprietatea statului şi în administrarea municipalităţii, astfel că este pe deplin justificată perceperea taxei de concesiune.
S-a mai arătat că în mod greşit a reţinut că obligaţia societăţii de a achita taxa de concesiune apare ca lipsită de cauză juridică şi nu îşi găseşte corespondent în obligaţiile asumate de celălalt asociat.
Recurenta arată că potrivit prevederilor Legii nr. 52/1991, odată cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor, proprietarul dobândeşte şi o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aferent, teren ce aparţine domeniului public al unităţii administraţiei teritoriale respectiv Municipiului Bucureşti.
În drept pârâtul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei iar pe fond admiterea cererii aşa cum a fost formulată.
Recursul declarat de pârât nu este fondat şi va fi respins pentru următoarele considerente.
Analizând hotărârea atacată prin prisma actelor şi înscrisurilor dosarului cât şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală.
Astfel cu toate că prin contractul de asociere încheiat în anul 1992, pentru terminarea lucrărilor de construcţii, punerea în funcţiune şi exploatarea distinctă a blocului din ansamblul E., s-a prevăzut că durata asocierii este pe toată durata existenţei construcţiei şi pe toată durata asocierii intimata are obligaţia achitării anuale a taxei de concesiune asupra terenului aferent construcţiei, prin încheierea actului adiţional din 1994 contractul de asociere a încetat.
Cum contractul de asociere a încetat, corect a reţinut instanţa prin interpretarea actului juridic încheiat de părţi în anul 1994, că nu există temei legal pentru ca intimata să poată fi obligată la plata taxei de concesiune pentru întreaga suprafaţă de teren.
Temeiul legal al taxei de concesiune aferentă cotei părţi din teren îl poate constitui numai legea nr. 50/1991 şi nu contractul de asociere.
Având în vedere considerentele menţionate rezultă că actul adiţional care a reprezentant voinţa părţilor a fost corect interpretat de către instanţă şi de asemeni s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.
În consecinţă recursul declarat de pârât va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei comerciale nr. 117 din 29 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 13 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1402/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1407/2009. Comercial → |
|---|
