ICCJ. Decizia nr. 1417/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1417/2009
Dosar nr. 29432/3/2006
Şedinţa publică din 13 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 31 august 2006, reclamanta SC I.G. SRL, reprezentată de administrator judiciar A.G.E. IPURL, a chemat în judecată pe pârâta SC I.C.E.F.F.C.E. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i vândă imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din etaj I, hala de echipare plachete, cu parcarea aferenta, respectiv să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare liber de sarcini a imobilului descris mai sus, la preţul de 333.333,33 dolari S.U.A.
Prin sentinţa comercială nr. 11700 din 18 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea, ca nefondată şi a obligat reclamanta la plata sumei de 5.950 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că dreptul de preemţiune invocat de către reclamantă, stipulat în art. 6.5 din contractul de închiriere, ar fi putut fi exercitat doar pe perioada de valabilitate a convenţiei, nu însa şi după încetarea acesteia, prin ajungere la termen.
De asemenea, instanţa de fond a mai constatat ca prevederile art. 27 din OUG nr. 88/1997 au în vedere doar societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, iar în speţă, pârâta nu mai aparţine acestei categorii, deoarece prin contractul din 30 decembrie 2004, A.V.A.S. a înstrăinat participaţiile pe care le deţinea, în numele statului, la aceasta societate, către un investitor privat.
În alta ordine de idei, Tribunalul a mai apreciat că drepturile prevăzute în favoarea reclamantei puteau fi exercitate doar în cazul în care aceasta şi-ar fi îndeplinit cu buna-credinţă obligaţiile contractuale. Or, prima instanţă a constatat că reclamanta a înregistrat debite în plata chiriei, dar a şi solicitat obligarea pârâtei să-i restituie contravaloarea îmbunătăţirilor pe care le-a adus imobilului închiriat.
Cum pârâta nu şi-a manifestat intenţia neechivoca de a vinde imobilul, instanţa de fond a apreciat ca prevederile art. 6.5 din contract şi cele ale art. 27 din OUG nr. 88/1997 nu-şi găsesc aplicarea, aşa încât a respins acţiunea, ca nefondată şi, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, SC I.G. SRL, reprezentată de administratorul judiciar A.G.E. IPURL, a declarat apel, solicitând schimbarea sa în tot, în sensul admiterii acţiunii şi al micşorării cuantumului onorariului de avocat.
În Şedinţa publică din data de 14 februarie 2008, intimata a depus la dosar întâmpinare şi un apel incident, al cărui obiect îl constituie, în mod expres, doar încheierea dată de prima instanţă în şedinţa din Camera de Consiliu de la 8 martie 2007.
Prin Decizia comercială nr. 395 din 18 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, se admite excepţia inadmisibilităţii apelului incident, se admite apelul principal, declarat de apelanta - reclamanta SC I.G. SRL, este schimbată în parte sentinţa comercială nr. 11700 din 18 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 29432/3/2006, în sensul că: se admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în sens material şi se respinge acţiunea, constatând prescris dreptul la acţiune, în sens material. Prin aceeaşi decizie au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a fost respins, ca inadmisibil, apelul incident, declarat de către apelanta - parată SC I.C.E.F.F.C.E. SA, împotriva încheierii date în şedinţa din Camera de Consiliu de la data de 8 martie 2007 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comerciala.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere, în principal faptul că, la data de 25 octombrie 2000, prin adresă, apelanta - reclamantă a solicitat intimatei să-i vândă imobilul închiriat, invocând efectuarea investiţiilor în cuantumul agreat de părţi.
Din dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 133/1999, instanţa a apreciat că rezulta că societatea intimată era obligată să încheie contractul de vânzare - cumpărare în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, respectiv cel mai târziu la data de 23 ianuarie 2001.
În condiţiile în care - aşa cum releva probele dosarului - intimata nu şi-a respectat această obligaţie, apelanta era pe deplin îndrituită ca, în ziua următoare celei în care s-a împlinit termenul de 90 de zile, să acţioneze pe intimată în justiţie, fiindu-i născut dreptul de a cere, fie obligarea acesteia de a-i vinde imobilul închiriat, fie pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, nemulţumită fiind de faptul că instanţa de apel nu a judecat fondul pretenţiilor, ci a invocat din oficiu excepţia prescripţiei pe care, în mod greşit a admis-o. Recurenta susţine că termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la 1 septembrie 2003.
Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar în fapt, a reluat susţinerile formulate în cuprinsul concluziilor scrise din faţa instanţei de apel.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Recurenta critica Decizia instanţei de apel, pe care o consideră netemeinică şi nelegală, apreciind că instanţa în mod greşit a considerat că prin cererea introductivă ar fi solicitat în mod distinct atât obligarea pârâtei la îndeplinirea obligaţiei de a vinde activul industrial, cât şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare pentru acest imobil.
Acest prim argument invocat de recurentă în susţinerea cererii de recurs este întrutotul nefondat în condiţiile în care instanţa de apel reţine în mod expres în considerentele hotărârii recurate faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei "ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i vândă imobilul situat în Bucureşti (...), respectiv să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare liber de sarcini a imobilului descris mai sus, la preţul de 333.333,333 dolari S.U.A.".
Obiectul cererii introductive reţinut de instanţa de apel este identic cu cel din petitul acţiunii formulate de recurenta-reclamanta, astfel ca în niciun caz nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că instanţa de apel s-ar fi aflat în eroare cu privire la obiectul cererii introductive formulate de aceasta.
De asemenea, recurenta susţine că această eroare a instanţei asupra obiectului cererii introductive ar fi avut consecinţe foarte importante asupra motivărilor următoare ale instanţei de apel, fără a arăta însă concret în ce anume constau aceste consecinţe.
Dimpotrivă, pentru ca instanţa să poată pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare a imobilului respectiv, este absolut necesar şi obligatoriu ca aceasta să constate în prealabil existenţa obligaţiei de a vinde imobilul, în sarcina pârâtei, corelativ cu dreptul reclamantei la cumpărarea acestuia.
Astfel, recurenta susţine că indiferent de modul în care cererea ar fi fost formulată, chiar daca ar fi fost un singur capăt de cerere sau doua capete de cerere distincte, pentru ambele cereri termenul de prescripţie ar fi fost de 3 ani şi ar fi început să curgă din acelaşi moment.
Recurenta arată că instanţa de apel a apreciat greşit că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă în cauză de la data începutului neîndeplinirii obligaţiilor legale de către pârâtă şi a desconsiderat argumentele invocate în sensul existenţei unei obligaţii continue a pârâtei de a vinde activul pe toată durata contractului de închiriere încheiat între părţi.
De asemenea, aceasta susţine că instanţa de apel în mod greşit a constatat că termenul general de prescripţie de 3 ani s-a împlinit, întrucât pârâta ar fi avut obligaţia continuă pe toata durata derulării contractului de închiriere şi că pârâta, deşi ar fi avut aceasta obligaţie în data de 31 august 2003 - data expirării contractului de închiriere, pârâta nu a îndeplinit-o, acesta constituind de fapt şi motivul introducerii prezentei acţiuni.
Înalta Curte apreciază că instanţa, investită cu soluţionarea apelului, în mod perfect legal şi corect a reţinut că: societatea intimată era obligată să încheie contractul de vânzare - cumpărare în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii, respectiv cel mai târziu la data de 23 ianuarie 2001.
Legiuitorul a prevăzut expres termenul de 90 de zile pentru exercitarea dreptului de a solicita încheierea contractului, termen care începe să curgă de la data manifestării intenţiei de cumpărare de către persoana interesată, în prezenta cauză, de la data de 25 octombrie 2000, când recurenta a solicitat pârâtei să-i vândă imobilul închiriat.
Raţionamentul avut în vedere de legiuitor la instituirea acestui text legal a fost acela de a acorda societăţii cu capital majoritar de stat posibilitatea ca înlăuntrul termenului de 90 de zile să-şi execute de bună-voie obligaţia instituita prin lege în sarcina acesteia, urmând ca după trecerea acestui termen, în patrimoniul persoanei interesate să se nască dreptul de a solicita pe cale judecătorească încheierea contractului de vânzare - cumpărare a activului disponibil.
Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctiva: "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".
Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, daca înlăuntrul acestui termen de 90 de zile nu s-a perfectat contractul de vânzare - cumpărare, în ziua imediat următoare expirării acestuia, s-a născut dreptul recurentei de a se adresa instanţei pentru a solicita fie obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare privind imobilul respectiv, fie pronunţarea unei hotărâri care să ţină locul contractului de vânzare - cumpărare.
Or, aşa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, recurenta şi-a manifestat intenţia de a cumpăra imobilul printr-o cerere adresată pârâtei, în data de 25 octombrie 2000, moment de la care a început să curgă termenul de 90 de zile, acesta împlinindu-se în data de 23 ianuarie 2001.
Dispoziţiile legale prevăzute de art. 12 din Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, stabilesc în mod imperativ un termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate, înlăuntrul căruia recurenta avea posibilitatea legală să-şi valorifice acest drept pe cale judecătoreasca, născându-se dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea în instanţă a pârâtei la încheierea contractului, totuşi aceasta a preferat să adopte o atitudine pasivă şi să lase termenul de prescripţie de 3 ani să treacă fără a efectua vreun act în acest sens.
La data de 23 ianuarie 2001, moment la care s-a născut dreptul de a cere instanţei obligarea pârâtei de a vinde activul recurentei, se situează şi începutul cursului prescripţiei extinctive de 3 ani.
Susţinerea recurentei în sensul că obligaţia pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare a imobilului respectiv ar fi fost o obligaţie continua, care ar fi subzistat pe toata durata derulării contractului de închiriere, este doar parţial corespunzătoare realităţii.
Într-adevar, după expirarea termenului de 90 de zile, în patrimoniul recurentei s-a născut dreptul de a solicita pe cale judecătoreasca obligarea pârâtei la încheierea contractului, drept care s-a prescris însă după 3 ani.
Astfel, dacă iniţial în sarcina pârâtei exista obligaţia civila perfecta pentru a cărei executare recurenta avea posibilitatea de a obţine sprijinul forţei de constrângere a statului, după împlinirea termenului de prescripţie aceasta s-a transformat într-o obligaţie naturală, recurenta fiind lipsită de dreptul la acţiune în sens material, ca efect al neexercitării acestuia în termenul de prescripţie extinctivă.
De asemenea, recurenta pretinde că abia la data încetării contractului de locaţiune intervenit între părţi, aceasta ar fi cunoscut faptul că pârâta nu şi-ar îndeplini în mod amiabil obligaţia sa legală şi doar în acest moment recurenta ar fi avut dreptul şi interesul de a intenta o cerere împotriva pârâtei pentru a fi obligată la îndeplinirea obligaţiei legale neîndeplinită de buna-voie.
Este evident că nu poate fi primită această susţinere a recurentei, în sensul că momentul naşterii dreptului material la acţiune este momentul încetării contractului de locaţiune, în condiţiile în care Legea nr. 133/1999 prevede expres un termen în care părţile pot încheia contractul de vânzare - cumpărare a activului disponibil, după expirarea căruia se naşte evident posibilitatea de a solicita pe cale judecătorească îndeplinirea acestei obligaţii.
Aşa cum reţine şi instanţa de apel în considerentele deciziei pronunţate, termenul general de prescripţie este de 3 ani şi ar fi trebuit în mod firesc să se împlinească la data de 24 ianuarie 2004, daca nu ar fi intervenit vreun caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei.
Înalta Curte, reţine că pentru a putea beneficia de prevederile art. 12 din Legea nr. 133/1999, condiţia esenţială era aceea că societatea căreia îi este adresată cererea pentru cumpărarea activului disponibil să fie societate cu capital majoritar de stat.
Or, pârâta devenit societate cu capital integral privat prin contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 30 decembrie 2004, astfel că în această situaţie nu mai erau îndeplinite condiţiile legale pentru vânzarea şi respectiv cumpărarea imobilului respectiv.
In acest context, prin Ordinul nr. 42/2003 al Ministrului A.P.A.P.S., publicat în M. Of. al României nr. 295/5.05.2003 a fost instituită procedura de supraveghere financiară a pârâtei, până la data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor.
Astfel, în perioada 5 mai 2003 (momentul publicării Ordinului anterior menţionat) – 30 decembrie 2004 (momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare acţiuni), pârâta s-a aflat în procedura de supraveghere financiară, perioada pe durata căreia conform art. 16 din Legea nr. 137/2002, s-a suspendat orice termen de prescripţie a acţiunilor împotriva societăţii comerciale supusa supravegherii financiare.
Recurenta apreciază că instanţa de apel în mod greşit a considerat că sfârşitul perioadei de suspendare a fost data de 30 decembrie 2004, data încheierii contractului de privatizare a pârâtei, întrucât acest contract ar fi fost ulterior anulat în instanţa, astfel ca acesta ar fi lipsit de efecte juridice încă de la încheierea acestuia.
Şi acest argument invocat de recurentă referitor la sfârşitul perioadei de suspendare este nefondat, iar afirmaţia privind anularea contractului de privatizare este necorespunzătoare realităţii.
Decizia la care se referă recurenta şi prin care aceasta pretinde că s-ar fi anulat contractul de rivatizare este Decizia nr. 436 din 13 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pronunţată în dosarul nr. 5825/2/2005.
Prin această decizie în niciun caz nu s-a dispus anularea contractului de privatizare aşa cum se susţine, ci doar anularea procesului - verbal privind licitaţia din 15 aprilie 2004 şi actele subsecvente acestuia, fără a include însă printre acestea şi contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni.
Dovada acestor susţineri este chiar faptul că acest aspect a făcut obiectul unei cereri de lămurire a dispozitivului deciziei comerciale nr. 436 din 13 mai 2005, în soluţionarea căreia instanţa, prin încheierea din data de 5 octombrie 2007 pronunţată în dosarul nr. 5825/2/2005, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1732 din 21 mai 2008, a stabilit expres ca prin Decizia comercială nr. 436 din 13 mai 2005 nu s-a anulat şi contractul de vânzare - cumpărare acţiuni nr. 97 din 30 decembrie 2004.
Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamanta SC I.G. SRL prin administrator judiciar A.G.E. IPURL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 395 din 18 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta - reclamantă la 5.355 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC I.C.E.F.F.C.E. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.G. SRL Bucureşti prin administrator judiciar A.G.E. IPURL Bucureşti împotriva deciziei nr. 395 din 18 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta - reclamantă la 5.355 lei cheltuieli de judecată intimatei - pârâte.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 13 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1415/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1419/2009. Comercial → |
|---|
