ICCJ. Decizia nr. 1419/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1419/2009
Dosar nr. 810/84/2008
Şedinţa publică din 13 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1102 din 16 mai 2008 pronunţată în dosarul nr. 810/84/2008 s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantului C.M. împotriva pârâţilor V.B. şi D.G.F.P. Sălaj.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că reclamantul a avut calitatea de administrator la SC S. SA Surduc.
În urma unui control tematic şi fiscal efectuat de câtre pârâta D.G.F.P. Sălaj s-a constatat că unitatea de mai sus avea o creanţă faţă de bugetul statului în sumă de 352.442.000 lei, sumă cu care D.G.F.P. Sălaj s-a înscris la masa credală în procedura de faliment a societăţii, deschisă la data de 28 noiembrie 2001.
Iniţial D.G.F.P. Sălaj a formulat cererea pentru angajarea răspunderii administratorului atât în contra reclamantului cât şi a pârâtului.
Cererea faţă de pârâtul V.B. a fost respinsă cu motivaţia că acesta nu avea calitatea de membru în organele de conducere.
Această stare de fapt rezultă din întâmpinarea pârâtei D.G.F.P. Sălaj şi nu a fost contestată de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 786 din 23 aprilie 2003 a fost admisă acţiunea promovată de D.G.F.P. Sălaj şi s-a dispus ca o parte din pasivul SC FNC SEMPAS SA Surduc, în valoare de 352.442.498 lei să fie suportată de către reclamantul din prezenta cauză.
Ordinele de plată nr. 4 şi 12 din data de 9 martie 2000, a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata reprezintă plata de către SC F.S. SA Surduc a sumelor de 299.000.000 lei şi respectiv 268.000.000 lei în favoarea SC S.S. SA. Referitor la aceste ordine, reclamantul a susţinut că: au fost semnate de către pârâtul V.B. care, la data respectivă – 9 martie 2000 - nu era îndreptăţit să efectueze o astfel de operaţiune întrucât nu putea să angajeze societatea; la data semnării ordinelor de plată pârâtul nu avea capacitatea specială cerută pentru tipul de act încheiat, respectiv nu era administrator sau director al societăţii astfel că nu avea drept de semnătură în bancă; pentru semnarea ordinelor de plată, pârâtul nu a avut consimţământul reclamantului şi nici nu a fost delegat de către reclamant pentru a efectua operaţiunea.
Pentru o analiză pertinentă a aspectelor invocate de către reclamant se are în vedere temeiul de drept care reglementează ordinul de plată pe suport de hârtie.
Acesta este Norma cadru nr. 15 din 19 august 1994 şi a fost dată pentru aplicarea Regulamentului B.N.R.
Potrivit acesteia ordinul de plată pe suport de hârtie este reprezentat de orice dispoziţie necondiţionată dată în formă scrisă unei societăţi bancare de a plăti o anumită sumă de bani unui beneficiar.
În art. 3 lit. a) – i) ale Normei sunt prezentate cerinţele de validitate ale ordinelor de plată.
Referitor la semnătura de pe ordinul de plată, art. 3 lit. f) din Normă prevede: „Elementul care să permită autentificarea emitentului de către societatea bancară iniţiatoare este semnătura emitentului sau a unei persoane recunoscute de societatea bancară receptoare ca împuternicită a emitentului; semnătura trebuie să fie autografă, manuscrisă (...)".
Aşadar, faţă de precizările de mai sus, lipsa calităţii speciale de exerciţiu invocată de reclamant a fost fără relevanţă.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 din norme, emitentul era obligat să convină cu banca receptoare a ordinului de plată persoanele pe care emitentul le autorizează să semneze.
Prin urmare, în relaţia cu banca, derularea oricăror operaţiuni financiare bazate pe instrumentul de plată denumit ordin de plată pe suport de hârtie, presupun acordul reglementat de textul de lege invocat mai sus, ceea ce implicit înseamnă exprimarea consimţământului.
Mai mult decât atât art. 6 alin. (5) din Normă prevede: „O societate bancară nu poate refuza recepţia OPH transmise de emitenţi decât dacă poate face dovada că există vicii de redactare şi semnare în conformitate cu prevederile prezentelor norme - cadru". Nulitatea absolută a ordinelor de plată din 9 martie 2000 ca sancţiune a acestor instrumente de plată se poate invoca cu succes numai cu condiţia încălcării unor prevederi imperative ale legii care le reglementează regimul juridic.
În speţă nu s-a făcut dovada unor astfel de încălcări.
Neregulile relevate în motivarea acţiunii reclamantului reprezintă cerinţe generale pentru valabilitatea actelor juridice şi nu cerinţe specifice ordinului de plată.
De altfel reclamantul face vorbire despre încălcarea unor dispoziţii legale, dar nu le nominalizează.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul C.M. solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii atacate, iar pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul - apelant a arătat că a solicitat să se constate nulitatea absolută a două acte juridice deoarece acestea au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii respectiv cu lipsa capacităţii speciale de exerciţiu a drepturilor acţionarului care a dispus cerută pentru titlul de act încheiat care, fie prin calitatea de administrator, fie prin delegarea de competenţă acordată valabil şi fără consimţământul cerut de lege al celui ce îl putea dispune valabil.
Cererea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic are ca raţiune însăşi validitatea actului indiferent dacă acesta atestă drepturi patrimoniale sau drepturi personale iar acţiunea în constatarea sau cenzurarea validităţii sau invalidităţii actului nu apare ca fiind evaluabilă.
Hotărârea primei instanţe susţine apelantul cuprinde motive străine de natura instituţiei nulităţii absolute şi proprii altor instituţii de drept.
Apelantul mai susţine că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii întrucât în considerentele hotărârii s-a reţinut că în mod corect nu s-a antrenat răspunderea pârâtului V.B. deoarece acesta nu era membru în organele de conducere având doar calitatea de acţionar iar pârâtul a recunoscut că a întocmit şi decontat instrumentele de plată.
Temeiurile nulităţii absolute invocate de apelant sunt încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii la încheierea celor două acte juridice, lipsa capacităţii speciale de exerciţiu a drepturilor a acţionarului care a dispus necesare pentru titlul de act încheiat, încheierea actului fără consimţământul cerut de lege.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele considerente:
Reclamantul C.M. prin acţiunea introductivă de instanţă formulată în contradictoriu cu pârâţii V.B. şi D.G.F.P. Sălaj a solicitat să se constate nulitatea absolută a ordinului de plată din 9 martie 2000 şi a ordinului de plată din 9 martie 2000 emise de SC F.S. SA Surduc la trasul B.I.R.
Acţiunea a fost motivată prin invocarea împrejurării că reclamantului în calitatea sa de administrator al SC F.S. SA Surduc în cadrul procedurii falimentului i-a fost antrenată răspunderea materială. Judecătorul sindic a reţinut că prin ordinele de plată a căror nulitate absolută o solicită reclamantul a efectuat plăţi nejustificate care au mărit fără drept pasivul societăţii ori în realitate aceste instrumente de plată nu au fost semnate de reclamant în calitatea sa de administrator, acesta pierzându-şi calitatea în baza hotărârii A.G.A. din data de 4 septembrie 2000, aşa cum rezultă din procesul - verbal al adunării generale.
Reclamantul susţine că actele juridice; emise au fost lovite de nulitate absolută întrucât au fost emise cu încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii privitoare la condiţiile de valabilitate ale instrumentelor de plată dar şi capacitatea de exerciţiu a drepturilor persoanei care ar semna instrumentele.
Prin sentinţa civilă nr. 2210 din 8 noiembrie 2007 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant reţinându-se că apare ca total nefondat şi neadmisibil a se solicita anularea a două ordine de plată din care derivă răspunderea reclamantului câtă vreme există hotărâri judecătoreşti irevocabile care au stabilit în mod cert răspunderea reclamantului şi obligaţia acestuia de a acoperi prejudiciul.
Prin Decizia civilă nr. 12 din 25 ianuarie 2008 Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de reclamant, arătând că prima instanţă a reţinut probabil puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în materia falimentului însă nu există niciun impediment procedural care să împiedice analiza în fond a cererii reclamantului care a invocat nulitatea absolută a unui act juridic prejudiciabil pentru sine şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţă aceleiaşi instanţe.
Tribunalul Sălaj în rejudecare, a reţinut că în raport de norma cadru nr. 15 din 19 august 1994 nu pot fi reţinute apărările reclamantului, astfel s-a reţinut că referitor la semnătură norma prevede că acesta reprezintă elementul care să permită autentificarea emitentului de către societatea bancară iniţiatoare care este semnătura emitentului sau a unei persoane recunoscută de societatea bancară receptoare ca împuternicită a emitentului.
Semnătura trebuie să fie autografă şi manuscrisă.
Prima instanţă a reţinut că nulitatea absolută a ordinelor se poate invoca cu succes numai cu condiţia încălcării unor prevederi imperative ale legii care le reglementează regimul juridic, ori neregulile relevate de reclamant reprezintă cerinţe generale pentru valabilitatea actelor juridice şi nu cerinţe specifice ordinului de plată.
Ordinul de plată ca instrument de plată utilizat ca atare trebuie să respecte exigenţele oricărui act juridic iar doar în subsidiar se ajunge la verificarea respectării condiţiilor specifice.
Apărările apelantului vizând încălcarea unor norme imperative însă nu pot fi reţinute.
Pârâtul a acţionat ca mandatar al SC F.S. SA Surduc iar pentru ipoteza în care acesta a depăşit limitele mandatului răspunderea poate fi antrenată ca atare.
Probatoriul administrat a relevat că pârâtul fusese mandatat tocmai în scopul semnării ordinelor de plată împrejurare confirmată de faptul că banca nu a procedat la aplicarea dispoziţiilor din norma cadru nr. 15 referitoare la refuzul recepţiei ordinelor de plată transmise de emitenţi neapreciind că există vicii de redactare şi semnare.
Lipsa consimţământului entităţii juridice acordate persoanei fizice reprezentante alegată de apelant de asemenea nu poate fi reţinută având în vedere probatoriul administrat, calitatea pârâtului şi poziţia băncii.
În termen legal, împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul C.M., invocând ca temei legal, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. susţinând în fapt:
1) Hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, deoarece deşi reclamantul a invocat nulitatea absolută, în motivarea hotărârii se fac confuzii între instanţele analizate.
Astfel, instanţa a apreciat eronat că „este total nefondat şi neadmisibil de a se solicita anularea a două ordine de plată din care derivă răspunderea reclamantului, câtă vreme a fost stabilită în mod cert, răspunderea administratorului şi obligaţia de a acoperi prejudiciul.
Instanţa a analizat, nejustificat, valabilitatea ordinului de plată, exclusiv formal, în lumina normei cadru invocate, emisă de B.N.R., fără a mai analiza dacă persoana care a semnat ordinele de plată avea sau nu consimţământul valabil al celor în drept.
2) Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, de îndată ce, deşi s-a dovedit că instrumentele de plată au fost întocmite şi semnate de o persoană fără drept, iar plăţile s-au făcut fără drept, instanţa nejustificat nu a reţinut nulitatea acestora, pentru încălcarea unei dispoziţii imperative a legii, care reglementează, abilitarea persoanei care angajează societatea şi dispune de conturile societăţii.
Analizând legalitatea deciziei, în raport de criticile formulate, urmează a se reţine:
Din reglementarea căii de atac a recursului, rezultă că nelegalitatea deciziei atacate, se poate analiza, numai în raport de motivele invocate de părţi şi acelea de ordine publică.
Aşa fiind, analizându-se dacă, criticile formulate se circumscriu dispoziţiilor legale invocate, urmează a se reţine:
Analizând considerentele deciziei instanţei de apel, se va aprecia că hotărârea, prin modul cum a fost motivată redă, argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării ei.
Astfel, în acest context este relevant de reţinut că instanţa a analizat, dacă sunt dovedite motivele de nulitate ale instrumentelor de plată, ce fac obiectul acţiunii, concluzionând, că nu s-au încălcat norme imperative ale legii, care reglementează regimul juridic al acestora în raport de Norma cadru nr. 15 din 19 august 1994, dată pentru aplicarea Regulamentului B.N.R.
Rezultă aşadar că, Decizia nu este afectată de nelegalitatea invocată, motivarea acesteia, realizându-se în concordanţă cu art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Nici cea de-a doua critică nu este fondată.
Motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează ipotezele în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea sau aplicarea greşită a legii.
Recurentul susţine că ordinele de plată din 9 martie 2000 emise de SC F.S. SA Surduc sunt nule, pentru că nu au fost semnate de el în calitatea de administrator, calitate pe care şi-o pierduse.
Această chestiune este irelevantă faţă de prevederile art. 3 lit. f) din Norma cadru nr. 15 mai sus menţionată care prevede că elementul care să permită autentificarea emitentului de care societatea bancară iniţiatoare este semnătura emitentului sau unei persoane recunoscute de societatea bancară receptoare ca împuternicită a acestuia.
Aşa fiind, cum aceste ordine au fost semnate de recurent, acesta nu îşi poate invoca propria culpă, în sensul că la data respectivă îşi pierduse calitatea de administrator.
Aşa fiind, pentru cele ce preced, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei civile nr. 174 din 29 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 13 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1417/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1420/2009. Comercial → |
|---|
