ICCJ. Decizia nr. 1560/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1560/2009
Dosar nr. 9085/30/2007
Şedinţa publică din 22 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 13 decembrie 2007 reclamantele Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Timişoara următoarele: rezilierea contractului de închiriere nr. 600/1999 încheiat cu pârâta având ca obiect spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă în suprafaţă de 107,76 mp situat în Timişoara; obligarea pârâtei la plata debitului de 71.969 lei reprezentând chirie restantă, majorări de întârziere şi penalităţi; evacuarea pârâtei din spaţiu.
Prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 115 C. proc. civ. pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că faţă de data introducerii acţiunii decembrie 2007 şi perioada pentru care sunt solicitate sumele reprezentând chirie, calculate conform HCL nr. 42/2000, respectiv 1 ianuarie 2001- 28 februarie 2003, termenul de prescripţie de 3 ani aplicabil raporturilor comerciale stabilite de părţi, s-a împlinit.
Totodată, pârâta a susţinut că, prin Dispoziţia nr. 2505 din 17 octombrie 2006 imobilul a fost retrocedat foştilor proprietari, contractul de închiriere fiind astfel desfiinţat.
II - Prin sentinţa civilă nr. 157/PI pronunţată la data de 11 martie 2008 Tribunalul Timiş, secţia comercială de contencios administrativ, a luat act de renunţarea reclamantelor la capetele de cerere având ca obiect rezilierea contractului de închiriere nr. 600/1999 şi evacuarea pârâtei, a respins ca nefondată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al reclamantei, a admis în parte capătul de cerere privind pretenţiile şi a obligat pârâta la plata sumei de 12.245 lei reprezentând diferenţă chirie restantă şi penalităţi de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, din analiza probatoriilor administrate, următoarea situaţie de fapt şi de drept.
Raporturile locative stabilite de părţi cu privire la spaţiul comercial situat în Timişoara au făcut obiectul contractului de închiriere nr. 6001999, potrivit căruia chiria lunară datorată urma să fie reactualizată în cursul derulării contractului prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara. În acest sens prin HCLMT nr. 42/2000 s-au modificat tarifele de bază pe mp, fiind majorate potrivit Anexei 1.
Hotărârea nr. 42/2000 a fost atacată în faţa instanţelor de contencios administrativ de către Asociaţia Patronilor din comerţ, alimentaţie publică şi turism Timiş şi de către chiriaşi, acţiune care a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 471 din 1 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara.
Pentru achitarea diferenţei de chirie reactualizată conform hotărârii nr. 42/2000, Consiliul Local prin patru hotărâri succesive emise în perioada 25 februarie 2003-20 iulie 2004 a modificat scadenţa obligaţiei de plată până la data de 31 decembrie 2004.
În raport de această scadenţă 31 decembrie 2004 şi data introducerii acţiunii, tribunalul a apreciat, că termenul de prescripţie nu s-a împlinit.
Cu privire la debitul solicitat constând în diferenţă chirie restantă pe perioada 1 ianuarie 2001-28 februarie 2003, tribunalul a reţinut că pârâta nu a făcut dovada achitării acesteia, datorând 11.522 lei sumă la care se calculează penalităţi de întârziere conform art. 6 din contract, penalităţi al căror cuantum va fi limitat la suma de 693 lei solicitată de reclamanţi.
III - Împotriva acestei sentinţe atât reclamantele cât şi pârâta au declarat apel, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, vizând susţinerile şi apărările formulată în faţa primei instanţe şi care au fost înlăturate prin hotărâre adoptată.
Prin Decizia civile nr. 141 din 8 iulie 2008 Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa fondului în sensul respingerii şi a capetelor de cerere având ca obiect plata diferenţei chirie restantă şi a penalităţilor de întârziere.
Instanţa de control judiciar a apreciat ca nefondată susţinerea Municipiului Timişoara referitoare la calcularea majorărilor şi penalităţilor de întârziere conform OUG nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, confirmând dezlegarea dată de către tribunal asupra naturii contractuale a raporturilor stabilite de părţi, raporturi guvernate de dispoziţiile legii civile.
Referitor la apelul pârâtei, instanţa de control judiciar a apreciat că soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este greşită, termenul de prescripţie de trei ani fiind împlinit la data formulării acţiunii, reţinând ca moment al naşterii dreptului material la acţiune data de 1 octombrie 2002, când s-a pronunţat Decizia nr. 471 de către Curtea de Apel Timişoara cu privire la legalitatea HCLMT nr. 42/2000.
IV - Împotriva acestei decizii reclamantele au declarat la data de 30 iulie 2008 recurs, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului formulat de societatea pârâtă şi admiterii apelului entităţilor administrative cu consecinţa admiterii acţiunii introductive în totalitate.
Recurentele şi-au întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizând interpretarea greşită a clauzelor contractului de închiriere şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.
Sub un prim aspect recurentele au criticat soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele reprezentând diferenţă de chirie reactualizată datorată pe perioada 2001-28 februarie 2003, susţinând că termenul de prescripţie este de 5 ani prevăzut de dispoziţiile din Codul fiscal deoarece sumele solicitate reprezintă creanţe bugetare.
Sub un al doilea aspect recurentele au susţinut că a fost încălcat de instanţă principiul conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege pentru părţile contractuale, care obliga instanţa să respecte clauza stipulată la art. 4 din contract, clauză acceptată de chiriaş, în raport de care locatorul este în drept să decidă modul, condiţiile şi preţul la care înţelege să-şi fructifice bunul.
În acest sens, recurentele susţin că scadenţa pentru plata diferenţelor de chirie stabilite potrivit HCL nr. 42/2000 a fost prorogată succesiv până la data de 31 decembrie 2004, dată în raport de care nu poate opera prescripţia dreptului material la acţiune.
Sub un ultim aspect recurentele critică înlăturarea nejustificată a dispoziţiilor OUG nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală ca temei legal pentru calculul majorilor şi penalităţilor de întârziere precum şi încălcarea caracterului de acte administrative de autoritate cu referire la Hotărârile Consiliului Local nr. 42/2000 şi nr. 182/2001 de modificare a tarifelor la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât locuinţa.
Intimata pârâtă SC B. SRL prin întâmpinarea depusă la data de 14 ianuarie 2008 a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat împotriva deciziei pronunţate în apel, care a reţinut în mod corect natura convenţională a raporturilor dintre părţi guvernate de clauzele contractului de locaţiune nr. 600/1999 şi de dispoziţiile legii civile sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune.
V - Asupra recursului.
Verificând Decizia atacată în raport de motivele invocate, Înalta Curte constată că prezentul recurs este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează:
1. Prima chestiune ce se impune a fi examinată este aceea a naturii juridice a raporturilor stabilite de părţi, ca izvor al obligaţiilor asumate, deoarece în logica raţionamentului juridic, de dezlegarea acestei chestiuni depinde şi soluţia pe celelalte motivele supuse controlului de legalitate prin prezentul recurs.
Sub acest aspect, ambele instanţe au reţinut în mod corect natura convenţională a raporturilor stabilite de părţi, în temeiul contractului de închiriere nr. 600/1999, supus dispoziţiilor legii civile şi respectiv Decretului nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă.
Susţinerile recurentelor cu privire la natura juridică a raporturilor stabilite de părţi în legătură cu spaţiul închiriat sunt neclare şi oarecum contradictorii deoarece deşi invocă încălcarea art. 969 C. civ. cu referire la contractul de închiriere ceea ce semnifică o recunoaştere a naturii civile a acestuia, în acelaşi timp invocă şi dispoziţiile codului de procedură fiscală sub aspectul prescripţiei.
Or, calitatea de locator în contractul de închiriere, astfel cum a fost convenit, nu impune concluzia existenţei unor raporturi de autoritate sau de drept fiscal între părţi, iar destinaţia sumelor obţinute cu titlu de chirie de către locator, nu duce la aplicarea în raporturile dintre părţi a legislaţiei fiscale şi pe cale de consecinţă şi a jurisdicţiei de contencios administrativ fiscal.
Altfel spus plata chiriei de către locatar este datorată în temeiul clauzelor convenite de părţi în contractul de închiriere, şi nu în baza unui act de impunere emis de reclamantă în calitate de autoritate administrativă.
De altfel, recurentele reclamante s-au adresat cu cererea în pretenţii, jurisdicţiei comerciale, confirmând astfel că legea aplicabilă în raporturile stabilite cu un comerciant este legea civilă (art. 56 C. com.).
Aşa fiind, critica recurentelor potrivit căreia contractului de închiriere convenit cu pârâta intimată i se aplică numai sub aspectul prescripţiei dispoziţiile din codul de procedură fiscală este nefondată.
Curtea găseşte însă, întemeiate susţinerile recurentelor sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, respectiv 31 decembrie 2004 data scadenţei pentru plata diferenţelor de chirie astfel cum a fost prorogată prin hotărârile succesive al locatorului.
Instanţa de apel deşi conferă valabilitate depline clauzei inserate la art. 4 alin. (2) din contract, potrivit căreia chiria lunară putea fi reactualizată pe perioada derulării contractului prin hotărârea consiliului local, înlătură, fără o motivare pertinentă, prorogarea scadenţei obligaţiei de plată a sumelor reprezentând diferenţa de chirie, în condiţiile în care reţine, sub aspectul situaţiei de fapt existenţa litigiului având ca obiect hotărârea nr. 42/2000 privind modificarea cuantumului chiriei dispusă de locator potrivit clauzei înserate la art. 4 alin. (2) din contract.
Or, una din îndatoririle principale ale locatarului, după art. 1429 C. civ. este de a plăti preţul locaţiunii la termenele statornicite de părţi.
În principiu legea presupune că termenul e în favoarea debitorului şi prin urmare până la scadenţă el nu poate fi acţionat pentru îndeplinirea obligaţiei.
Art. 1024 C. civ. prevede însă că termenul poate fi şi în favoarea ambelor părţi, dacă aceasta rezultă din convenţie sau din circumstanţele cauzei.
În cauza de faţă, dispoziţiile legale susmenţionate îşi găsesc pe deplin aplicarea, deoarece debitorului i s-a comunicat de către creditor prorogarea scadenţei, fapt acceptat tacit, dar incontestabil de către acesta.
Partea în favoarea căreia termenul e stipulat poate renunţa expres sau tacit la beneficiul termenului ,,iar când termenul este în folosul ambelor părţi, renunţarea trebuie să fie convenţională ".
Rezultă din circumstanţele cauzei că niciuna din cele două ipoteze de renunţare la beneficiul termenului acordat nu s-a realizat, aşa încât scadenţa obligaţiei la noul termen, 31 decembrie 2004 rămâne pe deplin valabilă.
Mai trebuie precizat, în acest punct al analizei, că amânarea, prorogarea îndeplinirii obligaţiei de plată, apare mai degrabă în favoarea debitorului, care a contestat, chiar dacă neîntemeiat, modalitatea de reactualizare a chiriei.
Altfel spus, interpretarea instanţei de apel, cu privire la modificarea scadenţei obligaţiei de plată a chiriei, apare rigidă şi inechitabilă, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, deoarece creditorul, a acordat debitorului său credit prin aceea că propagând scadenţa a considerat că el va rămâne solvabil, în condiţiile în care acesta a contestat nejustificat cuantumul chiriei, distinct de acceptarea tacită a prorogării de către debitoare.
În sfârşit, Curtea aminteşte, în sprijinul consideraţiilor de mai sus, că principiul înscris în art. 969 C. civ. are în vedere şi faptul că în limita determinată de ordinea publică, convenţiile trebuie executate cu bună credinţă şi potrivit principiilor de legalitate şi echitate pe care le indică natura raporturilor dintre părţi, scopul pe care l-au avut în vedere fiind determinant pentru a desluşi care a fost voinţa lor comună.
În acest context juridic, Curtea constată că faţă de beneficiul termenului acordat debitorului pentru plata chiriei reactualizate, 31 decembrie 2004 şi data introducerii acţiunii, 13 decembrie 2007, termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 nu s-a împlinit.
Aşa fiind, Curtea va admite prezentul recurs şi va modifica Decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de pârâta intimată împotriva sentinţei fondului, pe care o va menţine în totalitate.
Vor fi menţinute totodată şi dispoziţiile deciziei atacate cu privire la respingerea apelului declarat de reclamanta împotriva aceleiaşi sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA prin PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 141 din 8 iulie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, modifică Decizia recurată în sensul că respinge şi apelul pârâtei SC B. SRL TIMIŞOARA împotriva sentinţei civile nr. 157/PI din 11 martie 2008 a Tribunalului Timiş, secţia comercială de contencios administrativ.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1369/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1563/2009. Comercial → |
|---|
