ICCJ. Decizia nr. 1582/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1582/2009
Dosar nr. 24280/3/200.
Şedinţa publică din 22 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul litigiului. Părţile în proces.
Reclamantul Centrul de Perfecţionare a Personalului din Mecanizarea Agriculturii a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti să se constate caducitatea contractului de asociere în participaţiune nr. 2406/1992 încheiat între R.A.I.A.L. – I. RA şi reclamant având ca obiect terminarea execuţiei lucrărilor de construcţii, punerea în funcţiune şi exploatarea în comun a blocului M1 din ansamblul Mărăşeşti. Cererea introductivă de instanţă a fost modificată la data de 26 septembrie 2007 când reclamantul a solicitat instanţei să constate încetarea contractului de asociere ca urmare a rămânerii fără obiect, argumentând că lucrarea s-a executat integral, că imobilul a fost pus în funcţiune însă exploatarea în comun, de către părţile contractante nu mai era posibil de executat întrucât pârâtul a înstrăinat toate apartamentele care au format obiectul contractului de asociere, iar taxa de concesiune convenită în sarcina reclamantului pe toată durata construcţiei nu se mai justifică din moment ce exploatarea apartamentelor nu se mai putea realiza în comun.
Sentinţa nr. 3623/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
Soluţionând litigiul, Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamantului şi a constatat încetat contractul de asociere nr. 2406/1992, ca urmare a rămânerii fără obiect a acestuia.
Pentru a ajunge la această concluzie instanţa de fond a stabilit, din interpretarea clauzelor contractului, că între părţi s-a încheiat un contract de asociere prin care s-a convenit, ca după punerea în funcţiune, imobilul M1 să fie exploatat în comun şi, să se împartă profitul realizat pe toată durata construcţiei. Instanţa de fond a avut în vedere pentru stabilirea situaţiei de fapt că la data de 17 decembrie 1996, prin actul adiţional la contract, părţile contractante au stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a achita pentru terenul aferent o taxă de concesiune, că apartamentele au fost înstrăinate în totalitate şi că odată cu înstrăinarea, obligaţia de a achita contravaloarea concesiunii terenului aferent imobilului a trecut în sarcina noilor dobânditori.
În contextul faptic reţinut, instanţa de fond a ajuns la concluzia că asocierea în participaţiune a rămas fără obiect şi odată cu aceasta a încetat şi obligaţia de a achita taxa de concesiune.
Apelul declarat de Municipiul Bucureşti. Decizia Curţii de Apel Bucureşti.
Împotriva sentinţei fondului a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti – prin Primar General, criticile vizând interpretarea greşită a actului dedus judecăţii cât şi a clauzei înscrisă în art. 4 din actul adiţional prin care s-a stabilit obligaţia de plată în sarcina reclamantei a taxei anuale de concesionare pe toată durata construcţiei.
Prin Decizia nr. 410 din 23 septembrie 2008 s-a respins ca nefondat apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, instanţa de control judiciar stabilind că asocierea în participaţie este guvernată de prevederile art. 251 şi art. 252 C. com. şi că obiectul exploatării în comun a bunului, este de esenţa asociaţiunii. Constatând că apartamentele au fost împărţite între părţile în proces şi apoi înstrăinate către terţe persoane, instanţa de fond a confirmat concluzia instanţei de fond potrivit căreia contractul de asociere în participaţiune nr. 2406/1992 a rămas fără obiect. În aceste condiţii, s-a stabilit că şi clauza înscrisă în art. 4 din actul adiţional nr. 2 la contractul de asociaţiune care se referă la plata taxei de concesiune a rămas fără obiect, astfel că, au fost înlăturate toate criticile care au fost aduse sentinţei fondului.
Recursul reclamantului Municipiul Bucureşti prin Primar General.
Motivele de recurs
Criticile aduse deciziei nr. 410 din 23 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-au întemeiat pe motivele prevăzute de art. 304 alin. (8) şi (9) C. proc. civ. în argumentarea cărora recurenta a susţinut că înţelege să critice interpretarea greşită a clauzei din actul adiţional nr. 2, la contractul de asociere, clauză care în opinia sa subzistă întrucât aceasta a fost voinţa părţilor la momentul încheierii actului adiţional. A mai susţinut reclamantul recurent că a fost afectat principiul libertăţii de voinţă din moment ce s-a declarat clauza încetată fără să se ţină seama de faptul că s-a convenit ca plata taxei de concesiune să fie făcută pe toată durata existenţei construcţiei. În opinia autorului recursului înstrăinarea imobilelor de către intimată nu are niciun efect asupra obligaţiei de plată a taxei convenite din moment ce municipalitatea nu a acceptat această transmisiune. Cu aceste argumente, a solicitat admiterea recursului şi modificarea soluţiilor anterior pronunţate iar, în fond, respingerea acţiunii.
Intimata a analizat punctual susţinerile recurentului şi a arătat că instanţele au stabilit corect faptul că de la momentul înstrăinării apartamentelor de către asociaţi (părţile în proces), contractul de asociere în participaţiune a rămas fără obiect şi odată cu aceasta nici clauza din actul adiţional pentru plata taxei anuale de concesiune nu mai are suport în convenţia părţilor pentru a se reţine că aceasta subzistă pe întreaga durată a construcţiei.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
I - Prima chestiune de drept care se impune a fi examinată este cea vizând motivele de nelegalitate invocate şi argumentele pe care se sprijină. În acest sens se constată din redarea argumentelor aduse în sprijinul criticilor de nelegalitate că niciunul din cele două motive nu a fost argumentat în drept cu trimitere la textele legale care, în opinia sa, erau aplicabile cauzei iar instanţa nu le-a aplicat corect la situaţia de fapt care a constituit fundamentul acţiunii.
2. Recursul este cale de atac extraordinară, fără caracter devolutiv astfel că instanţa de recurs nu-şi poate propune o analiză a argumentelor aduse în sprijinul criticilor evocate pentru a imagina eventuale aspecte care ar viza nelegalitatea, privită prin prisma celor două motive indicate. În strânsă legătură cu această caracteristică a recursului extraordinar sunt obligaţiile impuse de art. 3021 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora nu este suficient să se indice motivul de nelegalitate, ci acesta trebuie argumentat în fapt şi în drept întrucât prin această cale de atac se realizează numai un examen de legalitate şi nu de netemeinicie a hotărârii împotriva căreia s-a îndreptat această cale de atac.
3. Revenind la critica din recurs, prin care recurentul a apreciat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, sens în care a indicat art. 304 alin. (9) C. proc. civ., Înalta Curte va reţine că acest motiv de nelegalitate nu poate fi examinat întrucât nu s-a arătat în ce constă aplicarea greşită a legii prin indicarea dispoziţiilor legale încălcate. Nici ipoteza a doua a motivului de nelegalitate indicat nu se regăseşte în argumentele aduse de recurent întrucât nu s-a demonstrat lipsa de bază legală a soluţiei criticate, Decizia fiind pronunţată cu referire expresă la textele legale aplicabile speţei, iar considerentele nu comportă niciun echivoc întrucât conduc la soluţia de respingere a apelului.
4. Dezvoltarea criticilor recursului ar putea fi încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, ceea ce ar duce la schimbarea naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. În opinia recurentului actul adiţional s-a interpretat greşit şi prin această interpretare instanţele au încălcat principiul libertăţii de voinţă al părţilor, critică ce va fi apreciată ca vădit nefondată.
În legătură cu acest motiv trebuie reţinut mai întâi că interpretarea clauzelor contractului, în principiu este o chestiune de fond care vizează netemeinicia soluţiei. Obligaţia de a stabili corect raporturile juridice dintre părţi în conformitate cu voinţa lor comună, revine instanţei de fond. Această chestiune a interpretării actelor juridice deduse judecăţii – contractul de asociere în participaţiune şi actul adiţional – a fost supusă spre analiză şi instanţei de apel care a utilizat în interpretare regulile de înscrise în art. 982, art. 983 C. civ., dând actelor înţelesul cuvenit. În concret, corect s-au avut în vedere prevederile art. 251 şi urm. C. com., care vizează scopul asocierii. Din acest punct de vedere instanţa de apel nu a determinat doar conţinutul contractului de asociere în participaţie care viza exploatarea în comun a bunului după darea în folosinţă ci a avut în vedere şi legătura strânsă dintre conţinutul contractului şi încetarea efectelor acestuia care au fost apoi raportate la clauza din actul adiţional. În alte cuvinte, instanţa de apel a determinat corect semnificaţia juridică a acordului dintre părţi raportată la intenţia comună a acestora şi a înlăturat susţinerile subiective, unilaterale ale recurentului care se bazează pe sensul literal al art. 4 din actul adiţional interpretarea fiind scoasă din contextul scopului urmărit la stipularea clauzei respective în contract.
Din acelaşi punct de vedere al interpretării clauzei din actul adiţional care priveşte plata unei taxe pe toată durata construcţiei, mai este de reţinut că instanţa de apel a avut în vedere împrejurările pertinente şi raporturile juridice în ansamblul lor şi în măsura în care părţile nu au stabilit în concret ipoteza încetării contractului ca rămas fără obiect, intervenţia instanţei pentru determinarea efectelor actului adiţional la contract era necesară şi nu încalcă nicio regulă de interpretare prevăzută de art. 980 şi urm. C. civ. În consecinţă, în mod corect s-a stabilit că menţionata clauză din actul adiţional nu poate avea o existenţă de sine stătătoare pentru suportarea taxei de concesiune aferentă terenului din moment ce s-a înstrăinat construcţia edificată în executarea scopului asociaţiei în participaţie.
Faţă de cele ce preced, Decizia instanţei de apel este la adăpost de orice critică în ce priveşte respectarea art. 969 C. civ. şi a regulilor de interpretare prevăzute de art. 980 şi urm. C. civ., astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta MUNICIPIUL BUCUREŞTI prin PRIMAR împotriva deciziei comerciale nr. 410 din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta MUNICIPIUL BUCUREŞTI prin PRIMAR la plata sumei de 1500 lei în favoarea intimatei CENTRUL DE PERFECŢIONARE A PERSONALULUI DIN MECANIZAREA AGRICULTURII ŞTEFĂNEŞTII DE JOS, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1573/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1585/2009. Comercial → |
|---|
