ICCJ. Decizia nr. 2238/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2238/2009
Dosar nr. 15296/3/2008
Şedinţa publică de la 1 octombrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, reclamanta SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamţ a solicitat obligarea A.D.S.-ului ca, în maxim 10 zile de la pronunţarea hotărârii, să procedeze la o verificare comună în scopul punerii de acord a datelor din contractul de arendă nr. 1/2008 cu realitatea de pe teren, pe baza lucrării cadastrale obţinute de pârâtă asupra Insulei Mari a Brăilei, precum şi înmânarea acestui document reclamantei spre documentare, pentru stabilirea corectă a drepturilor şi obligaţiilor comune ale părţilor, prin încheierea unui act adiţional la contract care să cuprindă toate modificările ce vor rezulta, incluzând şi reeşalonarea plăţilor arendei restante.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 9537 din 22 septembrie 2008 a respins ca nefondată acţiunea reclamantei SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamţ formulată în contradictoriu cu pârâta A.D.S. Bucureşti, reţinându-se în esenţă că nici legea şi nici contractul dintre părţi nu prevede că pârâta trebuia obligată la o verificare comună pentru stabilirea exactă a suprafeţei de teren arendată şi că neînţelegerile ivite între părţi pe acest aspect, pot fi soluţionate pe alte căi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 612 din 16 decembrie 2008 a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, invocată din oficiu şi în consecinţă a admis apelul formulat de reclamanta SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamţ, a anulat sentinţa comercială nr. 9537 din 22 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei sector 1 Bucureşti, reţinându-se natura civilă a litigiului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că la 28 august 2001 între A.D.S., în calitate de arendator şi SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamţ, în calitate de arendaş, s-a încheiat contractul de arendă nr. 1/2001, având ca obiect transmiterea dreptului şi a obligaţiei de exploatare a terenului cu destinaţie agricolă şi neagricolă, proprietate de stat, aparţinând domeniului public al statului, aflat în administrarea A.D.S. şi situat în Insula Mare a Brăilei că această activitate prin raportare la definirea noţiunii de interes public, nu este considerată act sau fapt de comerţ şi în raport de dispoziţiile art. 5 C. com., agricultorul nu este considerat comerciant, iar Legea nr. 16/1994 a arendării reglementează aspecte ce ţin de contractul de arendă care are natură civilă, conform art. 11, din acelaşi act normativ, care apreciază că arendaşul este agricultor, cu toate obligaţiile şi facilităţile prevăzute de lege.
În concluzie, curtea a reţinut natura civilă a cauzei şi competenţa materială a instanţei civile în soluţionarea acesteia, care în speţă este Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Recurenta reclamantă SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamţ prin recursul declarat întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre soluţionare aceleiaşi instanţe.
În criticile formulate, recurenta-reclamantă susţine în esenţă următoarele:
În mod eronat s-a apreciat de instanţa de apel că, în raport de calitatea arendatoarei A.D.S., care este o instituţie de interes public, contractul de arendă nr. 1/2001 nu este un contract comercial, întrucât nu a fost încheiat în scopul de a se efectua acte şi fapte de comerţ.
Greşit a reţinut Curtea de Apel Bucureşti că art. 5 C. com. relevă că agricultorul nu este considerat comerciant, iar Legea nr. 16/1994 a arendării reglementează aspecte ce ţin de contractul de arendă care are natură civilă, în raport de prevederile art. 11 care consideră arendaşul a fi agricultor fără să ţină cont de faptul că litigiului de faţă îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 şi art. 56 din acelaşi act normativ.
Pârâta A.D.S. Bucureşti, prin recursul declarat întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., a cerut admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, susţinând că Decizia din apel este lipsită de temei legal, reţinându-se greşit aplicarea prevederilor art. 5 C. com. în raport de obiectul contractului, obligaţia de a face, de drepturile şi obligaţiile ce le revin celor două părţi din contract, care sunt acte şi fapte de comerţ, ale art. 11 din Legea nr. 16/1994 a arendării care consideră arendaşul ca nefiind comerciant şi de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, care stabileşte atribuţiile pe care le exercită A.D.S. în numele statului.
Recurenta pârâtă mai susţine că judecătorii Curţii de Apel Bucureşti au încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., neexercitându-şi rolul activ, în sensul neanalizării şi interpretării greşite a clauzelor contractului ce a stat la baza raportului dintre părţi şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
Înalta Curte, analizând criticile formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în raport de actele şi lucrările dosarului reţine că recursul reclamantei SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamţ este fondat pentru următoarele considerente:
Astfel se constată că la baza raporturilor dintre părţi a stat contractul de arendă nr. 1/2001, având ca obiect transmiterea dreptului şi a obligaţiei de exploatare a terenului cu destinaţie agricolă şi neagricolă, proprietate de stat aflat în administrarea intimatei-pârâte A.D.S. Bucureşti situat în perimetrul Insulei Mari a Brăilei către recurenta reclamantă, arendaş, căreia îi revenea obligaţia realizării obiectivelor principale, respectiv exploatarea în condiţii de eficienţă a bunurilor arendate, satisfacerea interesului public şi respectarea normelor legale privind protecţia mediului.
Faţă de această situaţie de fapt instanţa reţine, sub un prim aspect, că izvorul obligaţiilor a căror nerespectare este pretinsă de către reclamantă îl constituie contractul de arendă menţionat şi sub un alt aspect, faptul că reclamanta este o societate comercială, înfiinţată în baza Legii nr. 31/1990.
Codul comercial reglementează în art. 4 faptele de comerţ subiective, ce dobândesc caracter comercial datorită calităţii de comerciant a persoanei ce le săvârşeşte, prezumţia de comercialitate instituită fiind înlăturată doar dacă nu rezultă contrariul din însuşi actul şi dacă actul este de natură civilă, înţelegându-se prin aceasta, în lipsa unei precizări exprese a legii, că trebuie avute în vedere actele de drept privat care prin structura şi funcţia lor esenţială nu se pot referi la activitatea comercială şi care rămân civile, indiferent de persoana care le săvârşeşte, situaţii însă ce nu se regăsesc în speţă.
Astfel, trebuie observat că legea instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, care, cu excepţiile menţionate expres de lege, au caracter comercial indiferent de izvorul lor.
Interpretarea dată de instanţă noţiunii de interes public din care a rezultat că A.D.S. în calitate de administrator al statului a dat în arendă terenurile respective către recurenta-reclamantă T.C.E., în alt scop decât cel de a efectua acte şi fapte de comerţ este greşită.
Deşi A.D.S. este o instituţie de interes public cu personalitate juridică, pentru faptul că Legea nr. 268/2001, prin art. 4 îi conferă expres caracter financiar şi comercial, ce are printre atribuţii concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat al statului deşi A.D.S. este o instuţie de interes public, pentru faptul că legea îi conferă un caracter comercial, toate actele întocmite de aceasta instituţie în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 4, îşi păstrează acest caracter.
Ca atare, contractul de arendă cu privire la un teren, proprietate de stat, aflat în administrarea arendatorului încheiat cu o societate comercială, în condiţiile legii menţionate are caracter comercial, faţă de caracterul financiar şi comercial al activităţii desfăşurate de arendator.
Întrucât A.D.S. nu acţionează în regim de putere publică, ci este o instituţie cu caracter comercial şi financiar, în mod greşit s-a apreciat că, în raport de calitatea arendatoarei, contractul de arendă nr. 1/2001 nu este un contract comercial, întrucât nu este încheiat în scopul de a efectua acte şi fapte de comerţ.
Întemeiată este şi critica recurentei reclamante prin care susţine greşita apreciere a instanţei de apel că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 C. com. ce relevă că agricultorul nu este considerat comerciant şi că Legea nr. 16/1994 a arendării reglementează aspecte ce ţin de contractul de arendare care are natură civilă, respectiv art. 11, ce consideră arendaşul a fi agricultor.
În cauză, litigiului de faţă îi sunt aplicabile prevederile art. 7 C. com. şi nu cele ale art. 5 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dacă un act este comercial pentru una din părţi, toţi comercianţii sunt supuşi, în ceea ce priveşte acel act, legii şi regulilor comerciale, aspect ce conferă contractului de arendă reglementat de Legea nr. 16/1994, caracter comercial.
Ori instanţa de apel a ignorat calitatea de societate comercială a recurentei-reclamante, raportându-se la noţiunea de agricultor, fără a distinge între agricultorul persoană fizică şi agricultorul persoană juridică şi că în cazul societăţilor comerciale, legea instituie prezumţia că acestea au calitatea de comerciant.
Este de necontestat că în litigiul de faţă, activitatea agricolă este desfăşurată de o societate comercială, că, contractul de arendă are caracter comercial pentru arendaş, fiind încheiat în scopul săvârşirii de acte de comerţ şi pentru obţinerea de profit, că în raport de prevederile art. 56 C. com., caracterul civil conferit contractului de arendă de Legea nr. 16/1994, capătă caracter comercial.
Şi recursul pârâtei A.D.S. Bucureşti este fondat, dar faţă de cele de mai sus, cum criticile invocate de aceasta sunt în esenţă aceleaşi cu ale recurentei reclamante, nu se mai impune o analiză a lor.
În consecinţă, avându-se în vedere argumentele anterior menţionate, precum şi caracterul comercial al instituţiei arendatorului, a A.D.S. şi calitatea de comerciant a arendaşului, a SC T.C.E.B. SRL, contractul de arendă are caracter comercial, litigiul urmează a fi soluţionat de o instanţă comercială.
Faţă de această situaţie, Înalta Curte urmează să admită recursurile, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Decizia casată iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea apelului, ocazie cu care se vor verifica toate criticile formulate, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamţ şi de pârâta AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI Bucureşti.
Casează Decizia comercială nr. 612 din 16 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi trimite cauza spre competentă soluţionare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2105/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2297/2009. Comercial → |
|---|
