ICCJ. Decizia nr. 2257/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2257/2009
Dosar nr. 6414/2/200.
Şedinţa publică din 2 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I - Prin sentinţa arbitrală nr. 171 din 31 iulie 2008 Tribunalul Arbitral constituit în cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului (A.D.S.) împotriva pârâtei A.F.E. Otopeni PAS, pe care a obligat-o la plata către reclamanta a sumelor de 165.392,67 lei cu titlu de penalităţi şi 3.979,93 lei cheltuieli de judecată; cererea reconvenţională formulată de pârâtă, în cauză, având ca obiect constatarea operării compensării datoriilor reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei de 52.614,88 lei sumă pe care reclamanta rămâne să o achite pârâtei, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul arbitral a reţinut, în sinteză, că părţile au încheiat la data de 23 iulie 2002 contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 58, prin care reclamanta a transmis pârâtei dreptul de proprietate asupra unui număr de 1.673.846 acţiuni reprezentând 100% din capitalul social al SC A.C. SA, preţul vânzării fiind achitat integral.
S-a reţinut, că potrivit clauzelor stipulate în contract, pârâta s-a obligat să efectueze în societate, din surse proprii, pe o perioadă de cinci ani, respectiv în anii 2002-2007 o investiţie/aport la capital în valoare de 1.230.000 dolari SUA, iar potrivit clauzei din art. 9.5 cumpărătorul (pârâta), în cazul în care nu realiza volumul de investiţie în cuantumul şi la termenele prevăzute în anexa 4 la contract, se obliga să plătească vânzătorului o penalitate de 50% pe an pentru suma angajată şi nerealizată.
Verificând modul de îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate, tribunalul arbitral a constatat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile investiţionale la termenele agreate, datorând cu titlu de penalităţi suma de 165.392,67 lei .
Referitor la suma de 1.890.267,98 Ron solicitată cu acelaşi titlu de către reclamanta, prin acţiunea arbitrală, tribunalul a constatat că dreptul material la acţiune al reclamantei pentru această sumă reprezentând penalităţi pentru investiţii scadente la data de 23 iulie 2003 şi respectiv 23 iulie 2004, s-a prescris, în raport de data introducerii acţiunii, 26 februarie 2008.
II - Împotriva sentinţei arbitrale, A.D.S. a formulat acţiune în anulare solicitând modificarea în parte a sentinţei în sensul admiterii în totalitate a cererii sale.
Petenta a invocat, încălcarea de către tribunalul arbitral a dispoziţiilor imperative ale legii, susţinând că pârâta nu a făcut dovada efectuării în termen a investiţiilor scadente în anii 2003, 2004, 2005, termenul de prescripţie aplicabil în cauză fiind termenul special de 5 ani reglementat de Codul Fiscal şi de art. 121 alin. (1) din OG nr. 92/2003, astfel încât se impunea admiterea în totalitate a acţiunii arbitrale.
Prin sentinţa comercială nr. 6 din data de 15 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a respins ca nefondată acţiunea în anulare promovată de A.D.S.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că potrivit art. 8 alin. (2) din OUG nr. 147/2002, veniturile încasate de A.D.S. din activităţi de privatizare au destinaţia stabilită de OUG nr. 38/2000 privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne şi prin urmare, nefăcându-se venit la bugetul de stat, nu le sunt aplicabile dispoziţiile din Codul Fiscal.
Totodată instanţa subliniază că Legea nr. 571/2003 privind Cod fiscal nu cuprinde nicio dispoziţie prin care să reglementeze un termen special de prescripţie, termenul de 5 ani, invocat de petentă, fiind prevăzut de art. 131 C. proCod Fiscal şi reglementând prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale.
În acest context, Curtea constată că în speţa de faţă se pune problema prescriţiei dreptului la acţiune, în sens material, fiind incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 respectiv termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din actul normative, termen care s-a împlinit în ce priveşte suma de 1.890.267,98 lei reprezentând penalităţi datorate pentru neefectuarea investiţiilor aferente anilor 2003 şi 2004, în raport de data înregistrării cererii de arbitrare 26 februarie 2008.
Apărările petentei în sensul că în speţă a operat o întrerupere a cursului prescripţiei prin plata făcută în contul investiţiilor /aport la capital începând cu ordinul de plată din data de 9 august 2005 ceea ce echivalează cu o recunoaştere a dreptului a cărei acţiune se prescrie, precum şi urmare procedurii de executare demarate, au fost înlăturate cu motivarea că împrejurările concrete ale cauzei invocate nu se circumscriu cazurilor de întrerupere reglementate de art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958.
III.- Împotriva acestei sentinţe pronunţate în cadrul controlului judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, astfel cum este reglementat de art. 364 C. proc. civ., reclamanta A.D.S. a declarat recurs, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii introductive şi obligării pârâtei-intimate şi la plata sumei de 1.890.267,98 lei penalităţi datorate pentru neefectuarea investiţiilor, aferente anilor 2003 şi 2004.
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa a nesocotit prevederile Decretului nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripţiei extinctive.
În argumentarea criticilor subsumate motivului de nelegalitate invocat, recurenta a reiterat susţinerile făcute în cadrul acţiunii în anulare promovate, arătând, că prin plata realizată cu OP nr. 10 din 9 august 2005, plata făcută în contul investiţiilor la care s-a obligat, pârâta-intimată a recunoscut debitul datorat, recunoaştere de natură să întrerupă cursul prescripţiei pentru penalităţile aferente primului an investiţional cu scadenţă la 23 iulie 2003 şi pentru cel de al doilea an scadent la 23 iulie 2004.
Sub un al doilea aspect, recurenta arată că admiterea contestaţiei la executare pornită împotriva pârâtei, prin sentinţa civilă nr. 7350/2006 a Judecătoriei sector 1 şi anularea formelor de executare, a vizat chestiuni de excepţie şi nu fondul pretenţiilor, ipoteză în care nu se poate reţine că acţiunea în justiţie a fost respinsă şi efectul întrerupător al cursului prescripţiei nu s-a produs.
Sub un ultim aspect, recurenta susţine că în cauză este aplicabil termenul de prescripţie special de 5 ani prevăzut de legislaţia fiscală, deoarece veniturile încasate de instituţia publică se fac venit la bugetul de stat conform art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002.
IV. - Asupra recursului
Înalta Curte constată din examinarea hotărârii atacate, în raport de criticile formulate, că motivul de nelegalitate invocat nu subzistă, recursul fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează:
1.- Prima chestiune ce se impune a fi examinată, este termenul de prescripţie aplicabil în cauză, pentru valorificarea drepturilor de creanţă pretinse de recurenta reclamantă, respectiv termenul înlăuntrul căruia recurenta putea să promoveze acţiunea de faţă, având un obiect patrimonial, durata termenului, fiind esenţială şi pentru rezolvarea celorlalte apărări întemeiate pe întreruperea cursului prescripţiei, desigur în măsura în care cauzele de întrerupere invocate sunt confirmate sub aspectul situaţiei de fapt care constituie ipotezele textelor de lege aplicabile în această materie.
Recurenta susţine că în cauză este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de legislaţia fiscală pentru creanţele bugetare deoarece veniturile încasate de instituţie conform art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002 se fac venit la bugetul de stat.
Or, sumele pretinse de recurentă prin acţiunea introductivă reprezintă penalităţi datorate în baza contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 58/2002, încheiat cu intimata în baza Legii nr. 268/2001 privind privatizarea Societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă, menţiune care apare atât în preambulul contractului de vânzare-cumpărare cât şi în considerentele acţiunii arbitrale.
Potrivit art. 8 alin. (2) din OUG nr. 147/2002 veniturile încasate de A.D.S. din activităţile de privatizare pe care le derulează au destinaţia stabilită de OUG nr. 38/2000 privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne.
Aşa fiind concluzia reţinută de instanţă prin hotărârea atacată în sensul că aceste venituri nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 8 alin. (3) din OUG nr. 147/2002 şi prin urmare nu sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, ci termenul de prescripţie general de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, este corectă.
Distinct de acestea recurenta nu aduce nici un contraargument juridic dezlegării date de instanţă cu referire la destinaţia veniturilor obţinute din privatizare, ceea ce conferă criticii sale un caracter mai mult formal.
2. În ce priveşte cursul prescripţiei, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 7 alin. (19 din Decretul nr. 167/1958. Înalta Curte constată că dreptul material la acţiune pentru sumele solicitate s-a născut la data scadenţelor menţionate în anexa 4 la contract respectiv 23 iulie 2003 pentru primul an de investiţii şi 23 iulie 2004, pentru al doilea an, şi s-a împlinit la 23 iulie 2006 şi respectiv 23 iulie 2007, cererea de arbitrare fiind înregistrată la 26 februarie 2008, cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani.
3. Verificând cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei invocate de către recurentă şi întemeiate pe dispoziţiile art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, Curtea constată că aceasta nu a furnizat nici un argument de fapt şi de drept relevant, care să infirme soluţia adoptată prin hotărârea criticată.
Astfel plata făcută de intimată începând cu 9 august 2005 prin ordine de plată succesive, în contul investiţiei/aport la capital nu semnifică o recunoaştere fără echivoc a datoriei, respectiv a penalităţilor acumulate deja, în lipsa unor probe concludente pe acest aspect, probe a căror administrare incumbau recurentei-reclamante.
Cât priveşte cea de a doua ipoteză de întrerupere a cursului prescripţiei invocată, prin demararea unei proceduri de executare silită, executare care a fost anulată în cadrul contestaţiei promovate de intimată, prin sentinţa civilă nr. 7350 din 9 mai 2006 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, este fără putinţă de tăgadă că o asemenea împrejurare nu poate avea efect întreruptiv al cursului prescripţiei faţă de prevederile art. 16 alin. (2) din actul normativ care statuează expres şi imperativ că „prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă sau anulată.
Afirmaţiile recurentei potrivit cărora prin sentinţa civilă nr. 7350/2006, deşi au fost anulate formele de executare pornite împotriva intimatei, soluţionarea cauzei s-a făcut pe excepţie şi nu pe fond şi nu anulează manifestarea de voinţă a creditoarei de a efectua acte de executare de natură să ducă la întreruperea cursului prescripţiei extinctive, nu au niciun fundament juridic, faţă de conţinutul clar şi explicit al dispoziţiilor din alin. (2) din art. 16, care nu permit o astfel de interpretare.
Cu alte cuvinte, în măsura în care actele de executare au fost anulate, respective desfiinţate şi manifestarea de voinţă este lipsită de efecte juridice conferite prin cererea de executare, raţionamentul recurentei neavând niciun suport logico-juridic.
Aşa fiind, Înalta Curte constatând că încălcările invocate prin motivele de recurs nu subzistă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 6 din 15 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI - a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2256/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2259/2009. Comercial → |
|---|
