ICCJ. Decizia nr. 2316/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2316/2009
Dosar nr. 66/2/2008
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 17 februarie 2000 reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC A.A.T.I. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 28.479 dolari SUA reprezentând cota de aport restantă şi 144.648,30 dolari SUA reprezentând penalităţi de întârziere la plata cotei de aport calculate conform contractului de asociere nr. 39 din 16 februarie 1994.
De asemenea, reclamanta a solicitat să se constate rezilierea contractului de asociere, să se dispună evacuarea pârâtei din spaţiul cu altă destinaţie situat în Bucureşti, sector 1 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 5638 din 28 septembrie 2000 pronunţată în dosarul nr. 1340/2000 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere actele şi lucrările cauzei şi dispoziţiile art. 1513 C. civ., reţinând în esenţă că prevederea contractuală cuprinsă la art. 9 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 1 din 18 iunie 1996, cuprinde o clauză leonină, întrucât nu prevede participarea reclamantei la pierderile asocierii, stipulând dreptul reclamantei la un profit minim garantat de 1200 dolari SUA, indiferent de câştigurile şi pierderile pe care le-ar realiza pârâta.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta nu poate solicita obligarea pârâtei la îndeplinirea obligaţiilor contractuale, câtă vreme ea însăşi nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii.
Astfel, din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în art. 2 alin. (3) din contract, aceea de a asigura folosinţa netulburată a bunului pe toată perioada asocierii, respectiv Primăria a închis traficul rutier începând cu 5 mai 1997, pe Calea Griviţei, între Podul Grand şi Chibrit, pe această porţiune fiind situat şi spaţiul ce face obiectul contractului.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti a formulat apel înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sub nr. 144/2001.
Prin Decizia comercială nr. 228 din 20 februarie 2001 pronunţată în dosarul nr. 144/2001 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins apelul ca nefondat, apreciind, că instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea formulată de reclamantă, criticile aduse fiind neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii Primăria Municipiului Bucureşti a declarat recurs înregistrat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie sub nr. 3603/2001.
Prin Decizia nr. 5066 din 16 iulie 2002 pronunţată în dosarul nr. 3603/2001 Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a modificat Decizia civilă nr. 228 din 20 februarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în sensul că a admis apelul aceleiaşi părţi şi a desfiinţat sentinţa civilă nr. 5638 din 28 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, căruia i-a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut în esenţă că dispoziţiile art. 1513 C. civ. nu sunt aplicabile în speţă deoarece se referă la contractul de societate civilă şi de la aceste dispoziţii s-a derogat prin dispoziţiile art. 251 şi art. 256 C. com., potrivit cărora într-un contract de asociere în participaţiune părţile sunt libere să stabilească întinderea şi condiţiile asocierii şi deci nimic nu le împiedică să prevadă scutiri de participare la pierderi pentru una dintre părţi.
Pe acest aspect, instanţa supremă a mai reţinut că şi în situaţia în care s-ar trece peste considerentele arătate, prevederile contractului de asociere nu pot fi interpretate ca fiind o clauză leonină, deoarece pentru reclamant nu s-a stipulat totalitatea câştigurilor, ci numai o cotă de 10% din profitul net dar nu mai puţin de 1200 dolari SUA lunar şi nici scutirea de pierderi deoarece această cotă se referă la profitul net rămas după scăderea cheltuielilor curente, a pierderilor, etc.
A mai reţinut că, invocarea de către pârâtă a nulităţii contractului de asociere, în temeiul art. 1513 C. civ., nu este în interesul acesteia deoarece admiterea ei ar duce automat şi la pierderea dreptului de a folosi spaţiul comercial şi la evacuarea sa, situaţie despre care pârâta nu a afirmat niciodată că ar fi de acord să se întâmple.
Pe fondul cauzei, instanţa supremă a reţinut că, în mod necontestat începând de la 5 mai 1997 autovehiculele nu au mai avut acces pe Calea Griviţei şi aceasta în mod cert a afectat vânzările în magazinul exploatat de pârâtă dat fiind că specificul activităţii acesteia îl constituie, tocmai vânzarea pieselor de schimb şi echilibrarea roţilor pentru autovehicule, ceea ce presupune accesul acestora până la magazin.
În considerentele deciziei instanţa de recurs a reţinut că se impune administrarea de probe pentru a se stabili dacă, urmare hotărârii C.G.M.B. nr. 73 din 16 martie 2000, s-a încheiat act adiţional cu pârâta, care sunt obligaţiile acesteia şi în ce măsură pretenţiile formulate prin acţiune au fost sau nu acoperite prin plăţile făcute, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
A mai reţinut că, şi în situaţia în care părţile nu au încheiat act adiţional, se impune ca, instanţa de fond să administreze probe şi să stabilească pretenţiile reclamantului pornind de la suma de 400 dolari SUA pe care pârâta a fost de acord să o plătească lunar cu începere din luna mai 1997 şi până la terminarea lucrărilor şi reluarea circulaţiei rutiere pe Calea Griviţei.
În fond după casare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 2574/2003.
La data de 7 martie 2003 reclamantul Municipiul Bucureşti a depus la dosar cerere de majorare a cuantumului pretenţiilor de la 173.127,30 dolari SUA cât a solicitat prin cererea introductivă la 243.963,34 dolari SUA reprezentând cota de profit în cuantum de 29.679 dolari SUA calculată pentru perioada februarie 1994 - februarie 2000 şi penalizări de întârziere aferente în sumă de 214.284,34 dolari SUA, calculate pentru perioada februarie 1994 - 28 februarie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al BNR de la data efectuării plăţii.
La data de 9 mai 2003, reclamanta a depus la dosar cerere de micşorare a cuantumului pretenţiilor de la 243.963,34 dolari SUA la 67.507,93 dolari SUA reprezentând: debit la cota de profit în cuantum de 4184 dolari SUA calculate pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 ianuarie 2000 şi penalizări în cuantum de 67.504,93 dolari SUA aferentă perioadei 16 februarie 1994 - 28 februarie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al BNR de la data efectuată plăţii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 20 decembrie 2002 reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a chemat în judecată pe pârâta SC A.A.T.I. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 47.296,80 dolari SUA (în lei la cursul oficial al BNR din data efectuării plăţii), reprezentând contravaloare lipsă folosinţă spaţiu în cuantum de 26.800 dolari SUA calculată pentru perioada februarie 2000 - februarie 2002; daune reprezentând majorări de întârziere pentru neplata sumei de 26.800 dolari SUA în cuantum de 20.496,80 dolari SUA datorate pentru aceeaşi perioadă.
Cererea formulată de reclamant a format obiectul dosarului nr. 22007/2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 9 mai 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a dispus conexarea dosarului nr. 22007/2002 la dosarul nr.2574/2003.
La data de 17 octombrie 2003, reclamantul a depus la dosar cerere de majorare a cuantumului pretenţiilor de la 67.507,93 dolari SUA, cât a solicitat prin cererea de majorare depusă în dosarul nr. 2574/2003, şi de la 47.296,80 dolari SUA cât a solicitat prin cererea de chemare în judecată din dosarul nr. 22007/2002 (care a fost conexat) la 401.355,48 dolari SUA, reprezentând: - cota de profit în cuantum de 29.679 dolari SUA, pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 ianuarie 2000; - penalităţi de întârziere aferente în cuantum de 226.987,02 dolari SUA pentru perioada februarie 1994 - 30 septembrie 2003; - contravaloare lipsă de folosinţă în cuantum de 49.600 dolari SUA aferentă perioadei 1 februarie 2000 - 31 septembrie 2003 şi daune reprezentând majorări de întârziere în cuantum de 65.410,46 dolari SUA pentru perioada 1 februarie 2000 - 31 septembrie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al BNR de la data efectuării plăţii.
La termenul din 16 ianuarie 2004 reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare a cuantumului pretenţiilor de la 401.355,48 dolari SUA cât a solicitat prin cererea de majorare depusă la data de 17 octombrie 2003 la 134.254,18 dolari SUA reprezentând: - cota de profit în cuantum de 4183 dolari SUA pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 ianuarie 2000; - penalizări de întârziere aferente în sumă de 65.374,58 dolari SUA pentru perioada 16 februarie 1994 - 31 octombrie 2003; - contravaloare lipsă de folosinţă spaţiu în cuantum de 43.600 dolari SUA aferentă perioadei 1 februarie 2000 - 31 octombrie 2003; - daune reprezentând majorări de întârziere aferente în cuantum de 21.096 dolari SUA pentru perioada 1 februarie 2000 - 31 octombrie 2003, sume plătibile în lei la cursul oficial al BNR de la data efectuării plăţii.
Depunerea acestei precizări a fost justificată prin faptul că cererea de majorare depusă la termenul din 17 octombrie 2003, a fost efectuată în baza unui calcul desfăşurat în care nu s-a luat în considerare Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 5066/2002.
În cauză au fost încuviinţate şi administrate proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu şi proba cu expertiză contabilă.
Prin sentinţa comercială nr. 8366 din 18 iunie 2004 pronunţată în dosarul nr. 2574/2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiate atât cererea principală cât şi cererea conexă formulate de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General, în contradictoriu cu pârâta SC A.A.T.I. SRL.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că pentru anii 2000, 2001, 2002, reclamanta a cerut atât cote de profit şi penalităţi de întârziere conform contractului desfiinţat în 2000, dar şi contravaloare lipsă de folosinţă şi majorări de întârziere, pretenţii care nu pot fi solicitate în temeiul contractului şi calculate în baza clauzelor lui, putând constitui numai creanţe ex contractu.
S-a mai reţinut că din înscrisurile ataşate de reclamant la cererile de majorări, restrângeri reiese că aceasta nu are de fapt evidenţe clare asupra debitelor pe care le pretinde de la pârâtă iar ultima majorare, cel puţin în privinţa sumei cerută cu titlu de cotă de profit (denumită şi cotă de aport) şi penalităţi la această cotă, după restrângerea din data de 9 mai 2003 şi încuviinţarea probelor, apare ca un vădit abuz de drept procesual.
A mai reţinut că prin dispoziţia nr. 652 din 24 aprilie 2000 a Primarului General al Capitalei s-a aprobat rezilierea contractului de asociere începând cu 1 februarie 2000 (potrivit clauzei penale din convenţie) a şi dispus ca spaţiul să fie scos la licitaţie conform legiSIaţiei în vigoare, iar D.G.A.F.I., Direcţia Generală de Administrare, Departamentul Economic şi Departamentul Juridic-Contencios, să aducă la îndeplinire prevederile acestei dispoziţii.
Pe acest aspect, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada respectării Dispoziţiei Primarului General din anul 2000, dar şi faptul că reclamanta a lăsat pârâta în posesia spaţiului şi a continuat să calculeze cote de profit, penalizări, solicitând apoi şi contravaloarea lipsei de folosinţă şi majorări tot potrivit clauzelor unui contract reziliat de ani de zile.
Pe capătul de cerere privind pretenţii, pe lângă probele administrate în cauză tribunalul a avut în vedere şi Decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, reţinând în esenţă că spaţiul în litigiu este situat pe Calea Griviţei, că din anul 1997 s-au efectuat lucrări pe o perioadă de 2 ani la metrou, pe această arteră de circulaţie, lucrări care au întrerupt accesul autovehiculelor inclusiv la magazinul pârâtei, care a înştiinţat-o pe reclamantă în mai multe rânduri despre acest fapt, nefiind luate măsuri deşi reclamanta a promis trimiterea unor specialişti.
Apărarea reclamantei în sensul că nu s-a încheiat un act adiţional pentru suma de 400 dolari SUA (oferită şi achitată de pârâtă) nu a fost primită de tribunal, care a reţinut că este neîntemeiată din moment ce reclamanta a recunoscut că la înştiinţarea pârâtei nu a trimis specialişti iar un act adiţional presupune acordul părţilor, act care nu se putea încheia doar de pârâtă.
La pronunţarea soluţiei, tribunalul a avut în vedere şi faptul că prin întâmpinările depuse în cauză, pârâta a invocat excepţia de neexecutare a contractului din partea reclamantei, care trebuia să asigure folosinţa netulburată a spaţiului pe toată durata asocierii.
Tribunalul a mai reţinut că nu s-a încheiat Act adiţional la contractul de asociere în participaţiune conform H.C.G.M. nr. 73 din 16 martie 2000, hotărâre prin care s-a dispus imperativ încheierea unor acte adiţionale cu agenţii economici prin care să se modifice cota de aport şi venitul minim garantat pentru Consiliu pe perioada desfăşurării lucrărilor de modernizare a arterelor de circulaţie efectuate în beneficiu Primăriei Municipiului Bucureşti.
Astfel, prin această Hotărâre a C.G.M.B., reducerea urma a se face la cererea asociatului, pârâta a solicitat acest lucru prin manifestarea fermă a intenţiei de a plăti 400 dolari SUA/lună, fapt recunoscut de reclamantă.
În ceea ce priveşte raportul de expertiză întocmit în cauză, tribunalul a reţinut că toate cele 4 variante sunt în sensul că pârâta a plătit şi sume în plus reclamantei, având în vedere o serie de aspecte, precum perceperea unor sume pentru un spaţiu care în realitate măsura mai puţin, neefectuarea nici unor vânzări în perioada 1 februarie 2000 - 31 decembrie 2001, predarea subsolului (a cărui suprafaţă a fost cuprinsă în contract) Asociaţiei de proprietari la data de 10 mai 1997 şi altele.
Împotriva acestei sentinţe Municipiul Bucureşti a formulat apel, considerând-o netemeinică şi nelegală întrucât instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În motivarea apelului reclamanta a arătat că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă în nici un mod faptul că municipalitatea ar fi fost nevoită să cedeze din suprafaţa contractată, respectiv din suprafaţa de 408,22 mp din sector 1, Bucureşti, că deşi prin adresa nr. 7673 din 28 martie 2000, D.G.A.F.I. a înştiinţat pârâta cu privire la rezilierea contractului, iar prin adrese a somat pârâta să predea spaţiul şi respectiv să desemneze un reprezentant pentru stabilirea procedurii de predare a acestuia, pârâta a refuzat acest lucru.
Prin Decizia comercială nr. 571 din 26 octombrie 2004 pronunţată în dosarul nr. 1858/2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins apelul formulat de apelantul Municipiul Bucureşti, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii Municipiul Bucureşti a declarat recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, sub nr. 343/2005.
Prin Decizia nr. 3195 din 26 mai 2005 pronunţată în dosarul nr. 343/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin toate aspectele, în speţă nefiind făcută o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că nu s-a uzat de prerogativele legale pentru ordonarea oricărei probe considerată necesară, utilă şi pertinentă pentru lămurirea sa şi pentru pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.
În consecinţă, instanţa de recurs a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru suplimentarea probatoriului.
În apel după casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 32451/2/2005 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
La termenul din 14 aprilie 2006, Curtea a încuviinţat părţilor proba cu expertiză contabilă, cu obiectivele propuse de acestea, raportul de expertiză fiind întocmit de expert S.A.
Prin Decizia comercială nr. 21 din 17 ianuarie 2007 pronunţată în dosarul nr. 32451/2/2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins apelul formulat de apelantul Municipiul Bucureşti, ca nefondat.
Nemulţumit şi de această decizie Municipiul Bucureşti a declarat recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, sub nr. 32451/2/2005.
Prin Decizia nr. 3044 din 10 octombrie 2007 pronunţată în dosarul nr. 32451/2/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de Municipiul Bucureşti, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel în mod greşit nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel, cu greşita aplicare a art. 295 C. proc. civ. şi faţă de prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., pentru necercetarea fondului sub aspectul tuturor capetelor de cerere, dar şi pentru o judecată unitară se impune casarea deciziei pronunţate în apel.
În apel după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 66/2/2008.
La dosarul cauzei apelantul Municipiul Bucureşti a depus Note scrise â€" Obiecţiuni cu privire la raportul de expertiză contabilă depus în dosarul nr. 32451/2/2005 în care s-a pronunţat Decizia comercială nr. 21 din 17 ianuarie 2007, casată prin Decizia nr. 3044 din 10 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, obiecţiuni încuviinţate prin încheierea de şedinţă de la termenul din 15 aprilie 2008.
Ulterior, expertul contabil a depus supliment şi răspuns la obiecţiunile formulate de apelantă la raportul de expertiză.
La solicitarea instanţei părţile au depus notele de constatare din data de 16 iunie 2003 şi respectiv din data de 23 iunie 2003 şi procesul-verbal încheiat la data de 10 mai 1997.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 616 din 16 decembrie 2008 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General cu motivarea în esenţă că intimata a notificat apelantului reducerea cotei de aport la profit datorată faptului că spaţiul era afectat de lucrările din zonă, că au intervenit modificări cu privire la suprafaţa reală a spaţiului, ca elemente pe care s-a fundamentat excepţia de neexecutare a contractului de asociere nr. 39 din 16 februarie 1994 opusă de către intimată.
Cu petiţia înregistrată la data de 3 martie 2009, în termen legal, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General a declarat recurs împotriva deciziei comerciale nr. 616 din 16 decembrie 2008, criticând-o pentru nelegalitate şi arătând că hotărârea este lipsită de temei legal şi este dată cu aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Prin criticile formulate, reclamantul a arătat că în motivare instanţa a reţinut greşit că pretenţiile sale cu titlu de cotă de aport sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că la termenul de judecată din 21 noiembrie 2003 a depus la dosar un calcul detaliat prin care a precizat că în cererea de majorare a cuantumului pretenţiilor din 17 octombrie 2003 nu s-a ţinut cont de Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 5066/2002 prin care s-a dispus ca pentru perioada mai 1997 şi până la finalizarea lucrărilor pe artera Calea Griviţei, cota de profit cuvenită Primăriei Municipiului Bucureşti lunar este de 400 dolari SUA, dar prin cererea de majorare de la 17 octombrie 2003 cuantumul avut în vedere a fost de 1200 dolari SUA, pentru toată această perioadă.
Recurentul menţionează că perioada pentru care a fost calculată cota de aport este 16 februarie 1994 - 31 ianuarie 2000, penalităţile au fost solicitate pentru perioada 16 februarie 1994 - 30 septembrie 2003 respectiv 31 octombrie 2003, contravaloare lipsă folosinţă spaţiu a început să fie solicitată odată cu rezilierea contractului, începând cu 1 februarie 2000 şi până la 30 septembrie 2003 respectiv 31 octombrie 2003, iar majorările de întârziere de asemeni au fost solicitate odată cu rezilierea contractului, începând cu 1 februarie 2003 şi până la 30 septembrie 2003 respectiv (în cererea din 21 noiembrie 2003) până la 31 octombrie 2003.
Mai arată recurentul că în conformitate cu dispoziţiile contractuale, respectiv art. 18 alin. (2) asociatul se obligă să elibereze bunul ce face obiectul contractului în termen de 30 de zile de la data rezilierii contractului predându-l pe bază de proces verbal şi contractul a fost reziliat la 1 februarie 2000, dat spaţiul nu a fost predat niciodată, deşi societatea a fost notificată în acest sens, astfel rezultă că intimata a utilizat spaţiul fără a deţine un titlu valabil.
În contextul acestui motiv, recurentul arată că prin utilizarea spaţiului de către intimată fără a deţine un titlu valabil, municipalitatea a fost prejudiciată.
Recurentul arată că potrivit art. 1082 coroborat cu art. 1084 C. civ. este îndreptăţit să solicite obligarea intimatei atât la plata sumei reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă spaţiu cât şi la plata daunelor reprezentând majorări de întârziere pentru neplata acestei sume.
În continuarea motivării recurentul reia critica potrivit căreia, cu adresa nr. 7673 din 28 martie 2000, D.G.A.F.I. a înştiinţat intimata cu privire la rezilierea contractului, iar prin adresa nr. 12274 din 26 mai 2000 a somat-o să îşi desemneze reprezentantul în vederea predării spaţiului ca urmare a rezilierii contractului dar intimata a răspuns la 5 iunie 2000 că procedura de predare a spaţiului nu se poate realiza decât prin hotărâre definitivă a instanţei judecătoreşti, refuzând să predea spaţiul.
Recurentul menţionează că demersurile sale au fost destul de elecvente în ce priveşte voinţa sa de a prelua spaţiul şi apreciază că numai o hotărâre definitivă şi irevocabilă care să prevadă evacuarea i-ar fi permis preluarea spaţiului şi includerea acestuia în circuitul economic.
În ce priveşte motivarea instanţei de apel că din probele administrate în cauză rezultă că suprafaţa reală a spaţiului în litigiu era de 305,42 mp şi nu de 408,22 mp recurentul arată că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă în nici un mod faptul că municipalitatea ar fi fost nevoită să cedeze din suprafaţa contractată.
În drept recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Pentru motivele arătate s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
Recursul declarat de reclamant nu este fondat şi urmează să fie respins pentru următoarele considerente.
Analizând prima critică formulată prin recursul său în raport de actele şi înscrisurile dosarului, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată, având în vedere că instanţa de apel a avut în vedere Decizia nr. 5066/2002 pronunţată de Curte Supremă de Justiţie, secţia comercială, hotărâre obligatorie în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 315 C. proc. civ. şi a dat în mod corect eficienţă raportului de expertiză întocmit de expert A.S.
Instanţa de apel în mod întemeiat a avut în vedere reducerea cotei de aport la profit datorată faptului că spaţiul utilizat era afectat de lucrările privind metroul şi calea rutieră, cât şi de modificările intervenite cu privire la suprafaţa acestuia şi anume predarea subsolului asociaţiei de proprietari în vederea efectuării de reparaţii.
Critica recurentului privind demersurile iniţiate după rezilierea contractului pentru preluarea spaţiului, de asemeni nu poate fi primită, din probele dosarului nu rezultă că acesta a întreprins măsurile legale, în vederea evacuării intimatei.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind respingerea capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 1 februarie 2000 â€" 31 octombrie 2003, deci după rezilierea contractului de asociere, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că temeiul legal al acestor pretenţii este art. 998-999 C. civ., fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală iar recurentul-reclamant nu a probat îndeplinirea cumulativă a elementelor acestei răspunderi.
În consecinţă, având în vedere că pct. 8 şi 9 al art. 304 C. proc. civ. nu are aplicabilitate în cauză, hotărârea atacată fiind legală, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei comerciale nr. 616 din 16 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 7 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2312/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2320/2009. Comercial → |
|---|
