ICCJ. Decizia nr. 2373/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2373/2009
Dosar nr. 359/3/2008
Şedinţa publică din 13 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 4985 din 7 aprilie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC C. E. SA Bucureşti împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti şi s-au constatat încetate contractele de concesiune nr. 2947, 2948 şi 6421/1993.
S-a respins petitul 2 al acţiunii privind constatarea inexistenţei dreptului pârâtului Municipiul Bucureşti de a mai solicita profitul minim garantat şi taxa de concesiune, ca inadmisibil.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia nr. 9 din 13 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
În motivarea deciziei s-a reţinut, în esenţă, că în mod corect instanţa de fond a reţinut că între părţi, în prezent nu se mai desfăşoară nici o activitate comună care să facă obiectul contractelor de asociere în participaţiune, părţile partajând spaţiile deţinute prin acte adiţionale şi contracte de vânzare-cumpărare, care au pus capăt asocierii.
De asemenea s-a reţinut că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 60 din 23 septembrie 1994 reclamanta-intimată a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului spaţiu cu altă destinaţie, inclusiv asupra terenului aferent acestui spaţiu. În consecinţă, nu se mai pune problema achitării profitului minim garantat prevăzut de art. 19 din contractul de asociere, situaţie în care nu mai există posibilitatea realizării unui profit comun.
În ceea ce priveşte taxa de concesiune s-a reţinut că obligaţia de plată a fost transmisă, ca urmare a înstrăinării apartamentelor, către dobânditor în conformitate cu dispoziţiile art. 34 alin. (2) şi art. 35 din Legea nr. 50/1991.
Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Recurenta susţine că s-a reţinut în mod greşit că prin partajarea spaţiilor de locuit şi prin vânzarea spaţiului comercial nu mai există posibilitatea realizării unui profit comun.
Recursul este nefondat.
Din verificarea actelor dosarului se constată că prin încheierea contractului de asociere nr. 2947 din 13 aprilie 1993 părţile în litigiu au dobândit calitatea de asociaţi în cadrul unei asocieri în participaţiune, aportul părţilor contractante privind obiectul asocierii fiind de 15,83% pentru pârât şi 84,17% pentru reclamantă. Modalitatea de împărţire a rezultatelor activităţilor comune convenite prin contract şi care se desfăşurau pe durata derulării acestuia, a fost stabilită prin art. 9 din contract, în raport de aportul fiecărei părţi la asociere.
Prin actul adiţional nr. 1 din 10 august 1993 părţile din contractul de asociere şi-au partajat spaţiile cu destinaţia locuinţă din Bloc XVII B în raport cu aportul la asociere, pârâtei revenindu-i în proprietate exclusivă 15 apartamente din blocul XVII B-tronsonul I, iar reclamantei 15 apartamente din blocul XVII B -tronsonul II.
Prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 60 din 23 septembrie 1994 reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului spaţiu cu altă destinaţie decât cea de locuinţă aflat la parterul blocului XVII B în suprafaţă de 418 mp, inclusiv terenul aferent acestui spaţiu în suprafaţă de 154,4 mp.
Faţă de această situaţie, instanţa a reţinut că începând cu data de 23 septembrie 1994 scopul asocierii a fost stins, astfel că nu se mai poate pune problema achitării profitului minim garantat prevăzut de art. 19 din contractul de asociere, fiecare parte contractantă devenind proprietara exclusivă asupra spaţiilor determinate din blocul XVII, ne mai existând posibilitatea realizării unui profit comun.
În ceea ce priveşte taxa de concesiune pentru cele 15 apartamente, având în vedere că reclamanta le-a înstrăinat prin contracte de vânzare-cumpărare, prin efectul legii, nu este datorată de reclamantă întrucât obligaţia de plată a acestei taxe a fost transmisă către noii proprietari ne mai fiind datorată de reclamantă.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 o dată cu dreptul de proprietate asupra construcţiilor, în situaţia celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente proprietarul dobândeşte şi o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparţinând domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale, iar dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de înstrăinare a construcţiei pentru realizarea căreia el a fost constituit.
Pentru aceste considerente recursul pârâtei urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Municipiul Bucureşti prin Primar împotriva deciziei comerciale nr. 9 din 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2366/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2382/2009. Comercial → |
|---|
