ICCJ. Decizia nr. 2470/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2470/2009
Dosar nr. 11918/325/2008
Şedinţa publică din 16 octombrie 2009
I. - La data de 25 iulie 2009, Judecătoria Timişoara a fost investită cu acţiunea introductivă, formulată de reclamanta SC C.R. SRL în contradictoriu cu pârâtul V.E., având ca obiect rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare terenuri nr. 461 din 20 martie 2007 şi a actului adiţional nr. 583 din 3 octombrie 2007, convenite cu pârâtul şi obligarea acestuia la restituirea sumei de 102.104,85 lei primită cu titlu de avans.
Prin sentinţa civilă nr. 15004 din 11 decembrie 2008, judecătoria îşi declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială, apreciind că aspectul a cărei rezoluţiune se cere încheiat de societatea reclamantă în calitate de cumpărător este supus jurisdicţiei comerciale potrivit art. 56 C. com.
Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, astfel investit, îşi declină, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, prin sentinţa nr. 118 din data de 24 februarie 2009, apreciind că raporturile juridice stabilite de părţi, ca izvor al obligaţiilor deduse judecăţii, privesc o vânzare-cumpărare de imobile, operaţiune juridică de natură civilă chiar şi atunci când intervine între comercianţi, în raport de dispoziţiile art. 3 C. com.
II. - Conflictul negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, care, prin hotărâri irevocabile s-au declarat deopotrivă necompetente de a judeca pricina, a fost soluţionat de Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 12 din data de 23 martie 2009, în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Statuând astfel, asupra regulatorului de competenţă, curtea de apel a considerat că obiectul litigiului, rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare imobile imprimă cauzei un caracter esenţialmente civil, deoarece în sistemul de drept românesc, vânzarea-cumpărarea de imobile este un act juridic civil, fiind exclusă din enumerarea faptelor obiective de comerţ prevăzute în art. 3 C. com., raţionament care, în opinia curţii impune şi concluzia răsturnării prezumţiei de comercialitate instituită de art. 4 C. com.
Totodată, în sprijinul soluţiei adoptate, instanţa de apel invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie.
III. - Împotriva hotărârii date în regulatorul de competenţă de Curtea de Apel Timişoara pârâtul V.E. a declarat recurs la data de 13 aprilie 2009, în termen legal solicitând modificarea sentinţei nr. 12 din 23 martie 2009 şi stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială.
Recurentul a invocat în susţinerea recursului motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente respectiv art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societăţii comerciale şi art. 4.7 şi 56 C. com.
În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de recurs invocat, recurentul a susţinut că intimata-reclamantă, constituită ca societate comercială în scopul de a desfăşura acte de comerţ, au în obiectul său de activitate „vânzarea cumpărarea de bunuri imobile proprii" şi „dezvoltarea imobiliară" astfel încât potrivit art. 56 C. com. şi contractele încheiate de societate în vederea realizării obiectului de activitate, sunt comerciale.
Sub un al doilea aspect recurentul arată că suprafaţa de teren ce a făcut obiectul convenţiei de vânzare-cumpărare, urma să intre în fondul de comerţ al intimatei, scopul achiziţionării terenurilor fiind unul speculativ.
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate constată recursul nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Codul comercial român delimitează domeniul său de aplicare, respectiv raporturile juridice supuse jurisdicţiei comerciale consacrând un criteriu obiectiv (art. 3) şi unul subiectiv (art. 4).
În ipoteza reglementată de art. 3 C. com., comercialitatea faptelor de comerţ rezultă din lege indiferent de persoana care le săvârşeşte, comerciant sau necomerciant, în această categorie fiind menţionată la pct. 1 şi 2 şi vânzarea-cumpărarea debunuri mobile.
După art. 4 C. com., sunt considerate fapte de comerţ toate obligaţiile comerciantului dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul încheiat.
În cauză promisiunea de vânzare nu a vizat fondul de comerţ al comerciantului, societatea comercială, ca universalitate de bunuri corporale sau incorporale, ci obligaţia asumată de persoana fizică de a vinde societăţii în anumite condiţii o suprafaţă de teren ceea ce exclude încadrarea raporturilor juridice astfel consimţite în categoria faptelor obiective de comerţ.
Susţinerea recurentului în sensul că terenul obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare era destinat realizării obiectului de activitate al societăţii urmând să fie inclus în fondul de comerţ, ceea ce ar atrage, pentru analiza drepturilor şi obligaţiilor asumate în aceste circumstanţe aplicarea prezumţiei de comercialitate, nu este confirmată de societate şi nu rezultă din nicio altă probă administrată în cauză.
Curtea observă totodată că recurentul, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe investite, Judecătoria Timişoara, la termenul din 30 octombrie 2008 prezintă o altă variantă a circumstanţelor în care părţile au încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare din data de 20 martie 2007, sub aspectul destinaţiei bunului, arătând că d-na S.R., semnatara actului în calitate de administrator al societăţii urmărea să obţină terenurile evidenţiate în convenţie, în nume propriu ca persoană fizică ceea ce conferă actului în mod evident natură civilă, prezumţia de comercialitate fiind răsturnată în măsura în care prin scopul urmărit operaţiunea este străină comerţului.
Aşa fiind, soluţia pronunţată de curtea de apel în stabilirea regulatorului de competenţă în cauza de faţă este legală şi temeinică, atât sub aspectul aplicării dispoziţiilor legale pertinente cât şi în ce priveşte circumstanţele cauzei, motiv pentru care Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul V.E. împotriva sentinţei civile nr. 12 din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2469/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2471/2009. Comercial → |
|---|
