ICCJ. Decizia nr. 2469/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2469/2009
Dosar nr. 8226/2/2008
Şedinţa publică din 16 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC A.D. Ocnei a contestat executarea silită începută de A.D.S. Bucureşti prin somaţia de plată comunicată cu adresa nr. 34493 din 27 noiembrie 2008, emisă pentru suma de 1.070.111 lei. Obiectul contestaţiei l-a constituit anularea somaţiei de plată şi a celorlalte acte de executare pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 379 alin. (3) C. proc. civ.
Contestatoarea a motivat, în fapt, cererea invocând faptul că între părţile în proces a existat contractul nr. 29 din 7 ianuarie 2004, că acesta s-a derulat pe anii 2004 şi 2005 şi că în anul 2006 i-a fost notificată rezilierea prin adresa nr. 7049 din 16 ianuarie. A mai arătat contestatoarea că între părţi s-a declanşat un proces prin care s-a cerut să se constate că nu a operat rezilierea deplin drept a contractului de concesiune. Deşi nu a avut posesia terenurilor pe întreaga perioadă cuprinsă între 2006 - 2008 până la finalizarea litigiului, emiterea unui număr de 13 facturi şi declanşarea procedurii de executare a fost considerată de contestatoare ca fiind nelegală din moment ce debitul nu era cert, lichid şi exigibil.
În faţa instanţei de fond au fost invocate chestiuni legate de aplicarea art. 46 alin. (3) din OUG nr. 51/1998, care au fost soluţionate apreciindu-se faţă de actele dosarului că SC A.D. Ocnei a făcut dovada comunicării contestaţiei la executare cu scrisoare recomandată confirmată de primitor, înainte de sesizarea instanţei.
Examinând pe fond susţinerile contestatoarei, Curtea de Apel a reţinut că prin Decizia nr. 2607 din 26 septembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în mod irevocabil că nu a intervenit rezoluţiunea contractului de concesiune nr. 29 din 7 ianuarie 2004. După confirmarea valabilităţii contractului de concesiune şi a caracterului de titlu executor, în conformitate cu art. 1 alin. (3) din Legea nr. 190/2004, Curtea de Apel a făcut referire la probele aflate la dosar stabilind că procesul-verbal din 2 iunie 2006 face dovada faptului că terenul care se afla în posesia contestatoarei a fost preluat de o comisie din care a făcut parte şi reprezentantul A.D.S.
Curtea a mai constatat că nu s-au respectat obligaţiile stabilite prin contract în sarcina A.D.S. de a pune la dispoziţia societăţii contestatoare terenul concesionat şi de a nu o tulbura pe aceasta în exercitarea drepturilor rezultate din contract. S-a mai stabilit de prima instanţă şi dreptul contestatoarei de a opune excepţia de neexecutare pe această cale a contestaţiei la executare faţă de izvorul unic al obligaţiilor. În final instanţa a conchis că A.D.S. nu este îndrituită la redevenţă pentru perioada 2006 - 2008 întrucât nu a fost asigurată folosinţa terenului concesionat, altfel spus, Curtea a constatat inexistenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
Împotriva sentinţei nr. 13 din 5 februarie 2009 a declarat recurs intimata SC A.D.S., care a apreciat că soluţia de admitere a contestaţiei la executare şi de anulare a actelor de executare este netemeinică şi nelegală întrucât prin constatarea irevocabilă a neoperării rezoluţiunii, contractul a produs efecte. A mai susţinut recurenta că terenul a fost avut în folosinţă de contestatoarea intimată şi că în aceste condiţii este debitoarea redevenţei calculată pe perioada 2006 – 2008, de la notificarea rezoluţiunii până la pronunţarea deciziei irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Recurenta a criticat şi reţinerea instanţei de fond potrivit căreia creanţa nu este lichidă şi exigibilă. Potrivit recurentei obligaţia este certă pentru că rezultă din contract, este lichidă pentru că are un cuantum determinat şi cunoscut şi, în fine că, este exigibilă întrucât termenele de plată au fost prevăzute în contract.
Pentru toate aceste motive, A.D.S. Bucureşti a solicitat admiterea recursului şi în fond modificarea soluţiei pronunţată de prima instanţă în sensul respingerii contestaţiei la executare.
Intimata a combătut motivele de recurs apreciind că acestea sunt apărări de fond care au fost examinate în primă instanţă. A mai arătat intimata că terenurile nu i-au fost predate, că din suprafaţa pe care a deţinut-o o parte s-a predat conform procesului verbal de preluare încheiat de A.D.S. Bucureşti şi reprezentantul său teritorial D.A.D.R., astfel că suprafaţa iniţială de 2.658 ha a fost diminuată. Emiterea unor facturi pentru suprafeţe pe care nu le-a mai deţinut în perioada facturată demonstrează potrivit intimatei că s-a pornit executarea pentru o creanţă incertă.
În consecinţă, intimata SC A.D. Ocnei SA a solicitat respingerea recursului evocând şi faptul că recursul nu se încadrează în prevederile art. 304 C. proc. civ.
Recursul este nefondat
1. Recursul pârâtei A.D.S. a fost declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, astfel că nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 alin. (1 - 9) C. proc. civ. Prin urmare, invocarea de către intimată a încălcării prevederilor procedurale în legătură cu motivele de nelegalitate care, în opinia acesteia, nu au fost indicate, va fi respinsă.
2. Recurenta A.D.S. Bucureşti a criticat soluţia primei instanţe, în conformitate cu art. 3041 C. proc. civ., pe aspecte de netemeinicie şi nelegalitate care, în esenţă, vizează dreptul la redevenţă calculată pe perioada 2006 - 2008, perioadă cuprinsă între data notificării rezoluţiunii şi data pronunţării irevocabile a deciziei prin care s-au recunoscut efectele contractului de concesiune prin infirmarea rezoluţiunii.
În aceste condiţii, recurenta s-a considerat îndreptăţită să pornească executarea silită împotriva intimatei motivat de faptul că recunoscându-se efectele contractului, redevenţa este datorată şi pe perioada în litigiu, creanţa devenind în opinia acesteia, certă, lichidă şi exigibilă.
3. Critica vizând netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei primei instanţe pentru motivul că instanţa nu i-a primit susţinerile de respingere a contestaţiei la executare este nefondată întrucât recurenta a omis un aspect esenţial al executării silite şi anume că orice urmărire silită care se porneşte împotriva unui debitor trebuie să aibă un dublu fundament: titlul executor şi creanţa cuprinsă în titlu.
Din această perspectivă se observă că recurenta a invocat ca izvor al obligaţiei contractul de concesiune pe care l-a opus ca titlu. Deşi natura executorie a titlului nu a fost contestată, în speţă, s-a pus în discuţie puterea de a se proceda la executarea forţată a dreptului pe care titlul l-a atestat, în alţi termeni, dacă dreptul de care se prevalează creditorul urmăritor este creator de obligaţii în sarcina debitorului urmărit.
Sub aspectul luat în analiză, Înalta Curte constată, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, că pentru perioada în litigiu facturată intimatei nu s-a făcut dovada că terenurile pentru care s-a calculat redevenţa se aflau în posesia intimatei. Edificator în acest sens este procesul verbal din 2 iunie 2006 din conţinutul căruia rezultă că intimata i-a predat recurentei terenurile care au făcut obiectul contractului de concesiune „ca efect al notificării rezilierii".
Întrucât dreptul de a percepe redevenţa trebuie să fie concret în lipsa probelor care să înlăture constatarea din 2 iunie 2006 pe întregul interval cuprins între 2006 - 2008, critica potrivit căruia creditoarea îşi poate afirma dreptul de a pune în executare debitul facturat este nefondată.
4. Creanţa, este al doilea element care trebuie examinat sub aspectul propus, motivat de faptul că aceasta reprezintă cauza urmăririi asupra căreia operează executarea silită. Din acest punct de vedere trebuie observat că dreptul creditorului urmăritor trebuie să vizeze o creaţă certă, lichidă şi exigibilă. După cum s-a arătat mai sus nu s-a demonstrat că terenul în totalitatea sa a fost exploatat pe întreaga perioadă în discuţie pentru ca redevenţa să poată fi calculată cu certitudine. Altfel spus, urmărirea nu poate avea loc pentru o creanţă posibilă sau eventuală bazată „pe o prezumţie de folosinţă". Prin urmare, creanţa nu numai că nu este certă dar nu îndeplineşte nici condiţia de a fi lichidă şi exigibilă. Faptul că s-a stabilit o perioadă determinată (2006 - 2008) pe care creditoarea a luat-o în calcul nu valorează exigibilitate întrucât aceasta este o condiţie a creanţei numai atunci când se fundamentează pe cauza urmăririi. Or, aşa cum s-a arătat deja creanţa nu poate crea obligaţii în sarcina debitorului urmărit.
Rezumând argumentele de mai sus se va reţine că obligaţia de plată prevăzută în contractul de concesiune nu conferă certitudine creanţei iar lichiditatea acesteia afirmată de recurentă în sensul că se poate determina cuantumul redevenţei potrivit cotaţiei de la bursă nu susţine criticile aduse sentinţei de fond care a stabilit în mod corect că îndeplinirea obligaţiei de plată a redevenţei era condiţionată de îndeplinirea propriei obligaţii contractuale a recurentei de a pune la dispoziţia societăţii contestatoare terenul concesionat şi de a nu tulbura exercitarea drepturilor rezultate din contract (art. 3.3, 3.4 şi 7.2.1 din contract).
În consecinţă, faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.D.S. BUCUREŞTI împotriva sentinţei comerciale nr. 13 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2466/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2470/2009. Comercial → |
|---|
