ICCJ. Decizia nr. 2636/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2636/2009
Dosar nr. 14949/3/2008
Şedinţa publică din 29 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta A.F.I. a chemat în judecată pe pârâta SC M.C. SRL şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 369.711.746 lei dispoziţii reprezentând chiria, penalităţile de întârziere, TVA şi penalităţile contractului de închiriere pe perioada noiembrie 2002 – iulie 2005, rezilierea contractului de închiriere 27256/1990, evacuarea din spaţiu şi obligarea la cheltuieli de judecată.
Judecătoria Sector 1 Bucureşti, prin sentinţa comercială 1776 din 5 februarie 2007, a admis acţiunea, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a dispus rezilierea contractului, evacuarea pârâtei şi obligarea acesteia la plata sumei de 36971,17 lei şi la 18,3 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa a reţinut că în mod culpabil pârâta nu a plătit timp de peste doi ani chiria la care era obligată contractual.
Tribunalul Bucureşti, prin Decizia 34/ A din 22 octombrie 2007, a admis apelul pârâtei, a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei, a anulat sentinţa atacată şi a reţinut cauza spre soluţionare în primă instanţă.
Tribunalul a considerat aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., care dă competenţa acestei instanţe de a judeca cererile neevaluabile în bani.
Recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei tribunalului a fost respins, ca nefondat, prin Decizia comercială nr. 187 din 15 februarie 2008, întrucât cererea de chemare în judecată avea ca obiect, pe lângă pretenţiile izvorâte din neplata chiriei şi rezilierea contractului şi evacuarea pârâtei, cereri neevaluabile în bani.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială 604 din 12 decembrie 2008, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, considerând că acţiunea se întemeiază pe contractul 27256/1990 în care locatar figurează M.C.M.M. nu SC M.C. SRL iar dovada că între cele două societăţi comerciale este un raport de succesiune nu s-a făcut.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că procesul verbal din 27 octombrie 2007 nu reprezintă o recunoaştere a debitului de către pârâtă, deşi semnătura aplicată pe contractul de închiriere este identică cu cea din procesul verbal.
Contractul a fost încheiat cu acordul intimatei iar acesta este un fapt juridic bilateral cârmuit de principiul autonomiei de voinţă (969 C. civ.) şi de respectarea normelor care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. Actul juridic încheiat are terţă obligaţie atât între părţi cât şi pentru organul de jurisdicţie, iar dacă partea adversă l-a semnat, a fost de acord cu conţinutul acestuia.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prin contractul de închiriere încheiat la 1 noiembrie 1990, autoarea reclamantei a închiriat spaţiul din Bucureşti Calea Victoriei societăţii M.C.M.M. pentru o perioadă de un an.
Contractul prelungit prin tacita relocaţiune, reprezintă sub aspectul manifestării de voinţă (negotium) un fapt juridic însă materializarea acestei voinţe se realizează printr-un act (instrumentum) care face dovada identităţii părţilor, a drepturilor şi obligaţiilor acestora.
Recunoaşterea evocată de recurenta nu este de natură să oblige societatea comercială pârâtă faţă de care nu s-a născut nici un raport juridic între părţile semnatare ale procesului verbal din 27 octombrie 2007.
M.M., recunoaşte debitul cocontractantului M.C., susţine că această societate nu mai există dar se obligă să plătească chiria fără penalităţi.
Confuzia în care se află recurenta-reclamantă este neîndoielnică; semnând un act de recunoaştere parţială a unei datorii fără a aplica ştampila societăţii comerciale pe care ar fi reprezentat-o, în opinia recurentei, M.M. îşi asumă o obligaţie proprie pentru firma M.C. (locatarul contractului de închiriere). Dar această persoană fizică nu are calitatea de reprezentant al societăţii pârâte, care, potrivit informaţiilor O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bucureşti este administrată cu puteri depline de P.G.A.
Principiul forţei obligatorii a contractului, evocat de recurenta, se impune, însă numai părţilor contractante.
Instanţele de fond judicios au caracterizat raportul juridic dedus judecăţii şi au concluzionat asupra calităţii de terţ a societăţii pârâte.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei comerciale 604 din 12 decembrie 2008 de Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 604 din 12 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2635/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2637/2009. Comercial → |
|---|
