ICCJ. Decizia nr. 2693/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2693/2009
Dosar nr. 958/1259/2008
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Comercial Argeş, reclamanta SC U.G.M.P. I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC P. ROMÂNIA SRL , solicită instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să fie obligată să-i plătească suma de 855.471 lei cu titlu de penalităţi pentru neplata în termen a unor facturi, să fie obligată la actualizarea acestei sume cu 3% pe zi până la data plăţii efective conform actului adiţional, cu cheltuieli de judecată aferente.
În motivarea demersului său judiciar, reclamanta a susţinut că între părţi a existat o relaţie comercială aşa cum rezultă din conţinutul contractului nr. 9 din 2003, în baza căruia a executat şi livrat către pârâtă produse realizate prin turnare de precizie, însă facturile emise, începând cu luna noiembrie 2003, au fost plătite cu întârziere de aceasta.
Pentru această întârziere, au fost calculate penalităţi în sumă de 25.183 lei, pentru care s-a stabilit termen de plată la 27 februarie 2004.
La data de 23 aprilie 2004, a mai arătat reclamanta, a existat şi o întâlnire a reprezentanţilor celor două părţi în cadrul procedurii de conciliere, întâlnire concretizată prin întocmirea unui proces-verbal, în care pârâta a recunoscut calculul penalităţilor şi a propus o variantă de stingere a litigiului, însă propunerile au rămas fără finalitatea dorită.
Pentru acest motiv, s-a solicitat obligarea pârâtei atât la plata sumei datorate cu titlu de penalităţi, cât şi la actualizarea ei, conform angajamentului de plată din 12 iunie 2003.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 7201, art. 2 pct. 1 lit. a) şi art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 969 C. civ. şi art. 43 C. com.
Prin sentinţa comercială nr. 493/C din 7 mai 2007 pronunţată în dosarul nr. 303/1259/2007, Tribunalul Comercial Argeş a admis excepţia prescripţiei invocată de pârâta SC P. ROMÂNIA SRL şi a constatat prescris dreptul la acţiune al reclamantei SC U.G.M.P. I. SRL.
S-a reţinut în motivare, în esenţă, faptul că procesul-verbal de conciliere încheiat între părţi la 23 martie 2004, prin care pârâta recunoştea debitul şi propunea o variantă de stingere a lui, a fost semnat de o persoană care nu angaja în mod legal societatea, fapt ce nu a determinat întreruperea termenului de prescripţie.
Această sentinţă a fost casată cu trimitere spre rejudecare prin Decizia nr. 109/A-C din 17 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul cu acelaşi număr, cu reţinerea faptului, că termenul de prescripţie a fost întrerupt, prin semnarea procesului verbal de conciliere la data de 23 martie 2004 de către S.D., persoană care avea calitatea de reprezentant legal al pârâtei.
Recursul formulat împotriva deciziei Curţii de Apel Piteşti, a fost respins prin Decizia nr. 1667 din 15 mai 2008 pronunţată în dosarul nr. 303/1259/2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, la rândul său, a reţinut că pârâta a fost legal reprezentată la încheierea actului de recunoaştere a datoriei, recunoaştere efectuată în interiorul termenului de prescripţie şi care a avut drept efect întreruperea cursului acesteia, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
La data de 21 iulie 2008, cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş, în vederea rejudecării fondului după casare, sub nr. de dosar 958/1259/2008.
Reclamanta SC U.G.M.P. I. SRL, aflată în procedura insolvenţei, prin lichidatorul judiciar numit, şi-a reafirmat poziţia procesuală iniţial exprimată, arătând că-şi menţine toate solicitările cuprinse în cererea iniţială, precum şi toate motivele şi probele aflate la dosar.
Prin sentinţa nr. 68/C din 14 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, a fost admisă în parte acţiunea, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 23.543 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, sumă ce urmează a fi actualizată în raport de rata inflaţiei aplicată la data plăţii efective şi a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut , în esenţă, prin raportare la art. 969-970 C. civ. şi la izvorul raporturilor juridice derulate între părţi că prin întârzierea la plată a şapte facturi emise în lunile decembrie 2003 – ianuarie 2004, pârâta datorează penalităţi de întârziere calculate în procent de 3% astfel cum au fost convenite prin actul adiţional – fapt recunoscut şi consemnat, în procesul verbal întocmit la data de 23 martie 2004.
Mai reţine instanţa de fond că reclamanta a calculat însă la suma reprezentând penalităţi, alte penalităţi de 3% pentru perioada cuprinsă între 28 februarie 2004 şi data prezentei acţiuni, ajungându-se la suma de 855.471 lei RON, pretinsă în principalul petit al acţiunii, că în cel de-al doilea petit al acţiunii, reclamanta solicită ca şi suma de 855.471 lei ce reprezintă penalităţi calculate la penalităţi, să fie în continuare actualizată tot cu 3% pe zi până la data plăţii efective, făcându-se trimitere la acelaşi act adiţional.
Analizând şi raportul de expertiză efectuat în cauză, instanţa constată că pretenţia reclamantei, privind calculul de penalităţi la penalităţi excede însă conţinutul convenţiei dintre păţi, căci prin actul adiţional la contract, s-a stipulat clauza plăţii de „penalizări 3% pe zi întârziere pentru suma datorată, pentru întârziere mai mare de 3 zile", prin „suma datorată" înţelegându-se debitul propriu-zis, adică suma cuprinsă în facturi reprezentând preţul produselor livrate, căci trimiterea făcută la întârzierea mai mare de 3 zile, nu poate să aibă în vedere, decât sume pentru care s-au emis facturi conform contractului.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea petit al cererii, prin care reclamanta a solicitat actualizarea sumei ce i se datorează, instanţa a reţinut, că actualizarea sumei, cuvenită cu titlu de penalităţi, nu se poate face tot prin aplicarea procentului de 3% prevăzut pentru calculul penalităţilor, aşa cum pretinde reclamanta, căci aceasta ar excede convenţiei dintre părţi.
În continuare instanţa a reţinut că reclamanta nu poate să fie lipsită de actualizarea sumei ce i se datorează, însă această actualizare, se va face în condiţiile art. 3712 alin. (3)3 C. proc. civ., în funcţie de rata inflaţiei aplicabilă sumei datorate, la data plăţii ei efective şi a concluzionat în sensul că suma datorată de pârâtă cu titlu de penalităţi de întârziere în plată, actualizată cu indicele de inflaţie, din care s-a scăzut ceea ce reclamanta a recuperat deja prin continuarea relaţiilor comerciale cu pârâta, este de 22.543 lei, sumă la care urmează să o oblige pe pârâtă, dispunând în acelaşi timp actualizarea acestei sume în raport de rata inflaţiei aplicabilă la data plăţii ei efective.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta a formulat apel în termen legal, invocând critici de nelegalitate sub următoarele aspecte:
- soluţia pronunţată ignoră convenţiile intervenite între părţi, precum şi dispoziţiile art. 969-970 C. civ.;
- soluţia pronunţată încalcă dispoziţiile art. 1089 C. civ., care stipulează că dobânda se produce prin cerere de chemare în judecată şi prin convenţie specială, iar în ceea ce o priveşte, a îndeplinit ambele căi.
Susţine apelanta că a solicitat dobânda, atât prin procesul-verbal de conciliere din data de 23 martie 2003, cât şi prin cererea de chemare în judecată, nefiindu-i aplicabilă excepţia prevăzută la art. 1089 C. civ.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 51/A-C din 13 mai 2009, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 784.688 lei în loc de 23.543 lei, sumă ce va fi actualizată în funcţie de rata inflaţiei începând cu data de 7 februarie 2007 şi până la data plăţii efective.
În fundamentarea acestei soluţii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că sentinţa apelată încalcă convenţia părţilor, neluând în considerare ultima înţelegere a acestora.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC P.I. ROMÂNIA SRL Mioveni, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., argumentând în esenţă astfel:
- instanţa de apel a schimbat în mod vădit înţelesul actului juridic dedus judecăţii, dând o interpretare oneroasă clauzei penale şi procesului verbal de conciliere, în defavoarea celui ce se obligă, făcând abstracţie de art. 983 C. proc. civ., neţinând seama de voinţa reală a părţilor exprimată cu privire la suma ce trebuia adăugată în vederea debitului.
- din motivarea instanţei de apel nu reiese care sunt temeiurile, de drept care au determinat soluţia pronunţată şi care au format convingerea instanţei;
- instanţa de apel a dat o greşită interpretare şi a făcut o eronată aplicare a clauzei penale, statuând asupra unui cuantum al penalităţilor mai mare decât debitul asupra căruia îi sunt aplicate fără a motiva temeiul care a stat la baza acestei soluţii.
Recurenta conchide în sensul admiterii recursului, modificării în tot a deciziei în sensul respingerii apelului şi menţinerea instanţei de fond ca legală şi temeinică.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare solicitând pe fond, respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Izvorul raporturilor judiciare dintre părţi este unul contractual, evoluţia acestora fiind grefată pe cele trei convenţii: contractul încheiat de părţi la 12 iunie 2003, actul adiţional la contract şi procesul verbal de conciliere din 23 martie 2004.
Instanţa de control judiciar a examinat conţinutul acestor convenţii prin raportare la art. 982 C. civ. în sensul interpretării clauzelor convenţiilor din perspectiva înţelesului rezultat în urma corelării prevederilor celor trei convenţii, acestea fiind analizate ca un tot unitar.
Prin procesul verbal de conciliere din 23 martie 2004 părţile au completat conţinutul contractului încheiat iniţial cu o clauză care permite liberarea debitorului prin cumpărarea de la SC U.G.M.P. I. SRL a unei cantităţi de piese metalice la un preţ şi un termen ferme. În finalul acestei convenţii părţile stipulează ca în situaţia în care nu se vor respecta dispoziţiile anterior stabilite, reclamanta îşi rezervă dreptul de a recupera valoarea penalităţilor printr-o acţiune în justiţie.
Clauzele convenite de părţi au caracter ferm, nelăsând loc de îndoială, astfel cum încearcă să sugereze recurenta - pârâtă, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 983 C. civ.
Instanţa de control judiciar a făcut o corectă aplicare a legii, stabilind suma datorată cu titlu de penalităţi din perspectiva voinţei reale a părţilor exprimată în cele trei convenţii, cu respectarea principiului forţei obligatorii a contractului, împrejurare faţă de care primele două critici apar ca fiind nefondate.
Nici cea de-a treia critică, nu poate fi primită, întrucât hotărârea atacată reprezintă rezultatul examenului de nelegalitate şi netemeinicie a sentinţei apelate din perspectiva dispoziţiilor care reglementează forţa obligatorie a convenţiilor legal făcute. Astfel, întreaga motivare a deciziei recurate se întemeiază pe dispoziţiile legale ce reglementează convenţiile şi obligaţiile ce derivă din acestea.
Ultima critică a recurentei este, de asemenea nefondată întrucât instanţa de control judiciar a dat eficienţă clauzelor convenite de părţi, cu privire la cuantumul penalităţilor, aceasta neavând căderea de a face consideraţii asupra caracterului mai mult sau mai puţin oneros al înţelegerii părţilor cu privire la acest aspect.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate sub aspectul criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC P.I. ROMÂNIA SRL MIOVENI împotriva deciziei nr. 51/A-C din 13 mai 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2692/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2695/2009. Comercial → |
|---|
