ICCJ. Decizia nr. 2731/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2731/2009
Dosar nr. 428/1371/2007
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 946 din 16 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Comercial Mureş în dosarul nr. 428/1371/2007 s-a respins cererea formulată şi precizată de reclamantul N.M., în contradictoriu cu pârâta SC D.A.A.G. SA Bucureşti, s-a respins cererea reclamantului pentru acordarea cheltuielilor de judecată, s-a respins cererea pârâtei pentru acordarea cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că, la data de 24 octombrie 2003, reclamantul N.M. a încheiat cu pârâta SC D.A.A.G. SA contractul de asigurare seria A nr. 017914 pentru avariile autoturismului marca BMW Z3 Roadster, an fabricaţie 2003, pentru o perioadă de un an. Suma asigurată a fost de 40.000 Euro, iar prima de asigurare de 2.290 Euro, la încheierea contractului fiind achitată suma de 17.809.788 lei cu titlu de avans prima asigurare, rămânând un rest de 1.832 Euro.
La data de 10 decembrie 2003 autoturismul a fost avariat în proporţie de 80% în urma unui accident, motiv pentru care reclamantul a solicitat plata sumei asigurate.
La data de 12 decembrie 2003 a fost dată declaraţia de daună nr. 114 CJ/2003, pentru avarierea autovehiculului într-un eveniment rutier produs pe raza localităţii Ceauşul de Câmpie, jud. Mureş, conform procesului verbal seria M nr. 296958 din 11 decembrie 2003 (autorizaţie de reparaţie seria AS nr. 189269 din 11 decembrie 2003), la volanul maşinii aflându-se dl. B.K.A.V. În baza acestui aviz a fost deschis la societatea pârâtă dosarul de daună nr. 114 CJ/2003, făcându-se constatarea avariilor conform procesului verbal de constatare din 12 decembrie 2003.
I s-a pus în vedere reclamantului să depună dovada înmatriculări valabile a autovehiculului în România, însă această cerinţă nu a fost îndeplinită.
Prin adresa nr. 441 din 23 decembrie2003 a fost solicitat ajutorul Centrului Zonal de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Anti Drog Cluj care, prin adresa nr. RS/272541 din 21 ianuarie 2004, i-a comunicat pârâtei că autovehiculul figurează ca fiind "furat" din Elveţia la data de 2 septembrie 2003, fapt care a fost comunicat reclamantului prin adresa nr. 571 din 9 februarie 2004.
În dosarul nr. 44/P/2004 a fost începută urmărirea penală împotriva reclamantului pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzute de art. 215, alin. (3) C. pen.
Ca urmare, asiguratul fiind convocat la conciliere a menţionat, la data de 23 decembrie 2004, că potrivit art. 47, lit. a) din contract "poate amâna plata atâta timp cât există dubii cu privire la dreptul asiguratului de a obţine despăgubiri", în condiţiile în care exista dosar penal pe rol.
Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş din 18 decembrie 2006 (dosar nr. 3018/P/2006) s-a dispus scoaterea sa de sub urmărirea penala în baza art. 10, lit. b) C. proc. pen.
După comunicarea acestei soluţii, la data de 17 ianuarie 2007, a convocat din nou pârâta la conciliere, iar în procesul verbal încheiat la data de 28 februarie 2007 s-a consemnat refuzul asiguratorului de a plăti suma asigurată pe motiv că nu era proprietarul autoturismului în momentul procedurii riscului asigurat, deci nu a suferit nici un prejudiciu material. De asemenea, s-a arătat că autoturismul nu era înmatriculat în România astfel că numai pentru autoturismele înmatriculate în România contractul de asigurare şi-ar produce efectele.
Întrucât nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească, intrată în puterea lucrului judecat, că reclamantul a fost dobânditor de rea credinţă al autoturismului, atâta timp cât buna credinţă se prezuma, potrivit art. 1899 C. civ., susţinerile cu privire la proprietatea autoturismului sunt nerelevante în speţă, în lumina dispoziţiilor art. 486, art. 1898 C. civ. întrucât, potrivit documentelor depuse la data încheierii contractului de asigurare în 2003, acesta a făcut dovada proprietăţii asupra autoturismului cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 5 septembrie 2003, actele şi cheile maşinii.
În ceea ce priveşte însă înmatricularea autoturismului în România, s-a reţinut că motivul invocat de reclamant şi menţinut şi la interogatoriu - taxele de înmatriculare deosebit de mari pentru autoturismele noi, nu este absolut de loc relevant în cauză, întrucât condiţiile contractuale nu pot fi schimbate în mod unilateral, pentru considerente de ordin strict personal (evitarea unor invocate pierderi patrimoniale, prin plata unor taxe mai ridicate). De asemenea, împrejurarea că reclamantul a informat asiguratorul că nu îl va înmatricula decât după împlinirea unui an de la fabricaţie, când taxele se reduceau la jumătate, este la fel de irelevantă întrucât această informare nu a schimbat termenii contractuali. Asiguratorul nu avea nici un interes să someze sau să oblige reclamantul să înmatriculeze autoturismul în România pentru că aceasta era o condiţie stipulată contractual, iar riscul neîndeplinirii ei era suportat de reclamant. Asiguratorul era însă obligat să aducă la cunoştinţă asiguratului, la data încheierii contractului, care este acest risc, însă această obligaţie a fost îndeplinită prin inserarea unei clauze clare, fără echivoc care stipulează la pct. 1 din capitolul Obiectul Asigurării (din Condiţiile generale privind asigurarea de avarii a autovehiculelor) ca asiguratorul, "în schimbul achitării primelor de asigurare, asigura în baza prezentelor condiţii, autovehiculele înmatriculate în România", care coroborate cu pct.54 care statuează că "nu se acorda despăgubiri dacă autovehiculul, în momentul producerii accidentului, nu avea certificat de înmatriculare valabil sau altă autorizaţie de circulaţie valabilă", atenţionează şi asupra riscului neînmatriculării autoturismului în România.
La momentul încheierii poliţei de asigurare aceste Condiţii generale privind asigurarea de avarii a autovehiculelor au fost prezentate acte reclamantului, fapt certificat de semnătura acestuia pe poliţa de asigurare.
În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 şi art. 56 din Legea nr. 136/1995, însă nu în sensul invocat de reclamant. Astfel art. 10 prevede condiţii de conţinut şi formă a contractului de asigurare - iar obiectul contractului de asigurare a fost identificat într-adevăr ca fiind un autovehicul înmatriculat în străinătate, însă această situaţie putea fi oricând schimbată de asigurat prin îndeplinirea condiţiilor necesare şi astfel îndeplinită o cerinţă contractuala. În ceea ce privesc dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 136/1995, acestea stabilesc doar condiţiile de asigurare a autovehiculelor înmatriculate în străinătate şi ar fi avut relevanţă dacă în contract s-ar fi stipulat în mod clar că asigurarea este valabilă şi pentru autovehicule înmatriculate în străinătate sau, eventual, daca se stipula simplu că asigurarea se face pentru autovehicule înmatriculate - fără nicio altă referire.
Nu sunt de asemenea relevante dispoziţiile legii speciale Âart. 34, alin. (4) şi art. 37 din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asiguratorul în numele căruia acţionează agentul este răspunzător faţă de asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare astfel că nici o astfel de faptă sau omisiune a asiguratorului sau agentului sau nu poate fi invocată pentru anularea unui contract de asigurare. În speţă, asiguratorul nu îşi invoca propria culpă pentru neîndeplinirii unor cerinţe legale în momentul încheierii asigurării, decurgând din faptele prepusului şi nici nu solicita declararea nulităţii sau anularii actului de asigurare (astfel cum este cazul în speţă soluţionată de INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE, secţia comerciala, Decizia nr. 5632/2003 pronunţată în dosarul nr. 8641/2004), ci agentul de asigurare a identificat la data încheierii contractului bunul şi nu a omis să consemneze că acesta era înmatriculat în străinătate. Nu este nici o clauză contractuală care să prevadă că autovehiculul trebuie să fie înmatriculat la momentul încheierii contractului de asigurare în România, ci doar o clauza care prevede că sunt asigurate autovehiculele înmatriculate în România. Practic este o condiţie care trebuie îndeplinită de asigurat (înmatricularea în România) - şi este la latitudinea sa când o va îndeplini - dar de a cărei îndeplinire depinde asigurarea contractată. Nu este o condiţie rezolutorie, întrucât neîndeplinirea ei într-un anumit termen nu are ca efect rezoluţiunea contractului.
Într-adevăr "asigurarea priveşte riscul asigurat, iar acesta nu este reprezentat de circulaţia fără număr de înmatriculare a autovehiculului, ci de accidentul produs", însă excluderea răspunderii asigurătorului prevăzută de art. 20 din Legea nr. 136/1995 "când riscul asigurat a fost produs cu intenţie" (Decizia nr. 819/2004 a INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE, secţia comercială, pronunţată în dosar nr. 5843/2001), nu exclude stabilirea în mod convenţional a altor clauze de excludere a acestei răspunderi.
Întrucât la data producerii riscului asigurat, nu era îndeplinită o condiţie contractual prevăzută de părţi înmatricularea autoturismului în România, s-a constatat că răspunderea asiguratorului nu operează, astfel că s-a respins în totalitate cererea formulată şi precizată de reclamantul N.M., în contradictoriu cu pârâta SC D.A.A.G. SA
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul N.I.M. solicitând schimbarea hotărârii primei instanţe în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 129.505,39 lei echivalentul a 38.067,61 Euro, cu titlu de obligaţie asumată personal de către pârâtă conform contractului de asigurare seria A nr. 017914 din 24 octombrie 2003 privind asigurarea de avarii a autovehiculelor, respectiv a cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru şi timbru judiciar.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de apel invocate şi în limitele prevăzute de art. 292 - 294 C. proc. civ., Curtea de Apel a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente.
La data de 24 octombrie 2003 reclamantul N.M. a încheiat cu pârâta SC D.A.A.G. SA contractul de asigurare pentru avariile autovehiculului marca BMW Z3 Roadster, an de fabricaţie 2003. În anexa la acest contract sunt prevăzute condiţiile generale privind asigurarea de avarii a autovehiculelor iar la capitolul obiectul asigurării se prevede în mod expres că formează obiectul asigurării autovehiculele înmatriculate în România. Tot în cadrul acestui capitol se mai prevede că se pot asigura autovehiculele pentru care asiguratul are un interes patrimonial.
La data încheierii contractului i-au fost prezentate reclamantului condiţiile de asigurare, acesta din urmă le-a acceptat şi s-a obligat să facă demersurile în cel mai scurt timp posibil pentru înmatricularea autovehiculului în România (în acest sens răspunsul la interogatoriu - fila 193 dosar fond).
Curtea de apel a apreciat că în speţă suntem în prezenţa unui contract sub condiţie, perfectarea convenţiei depinzând de voinţa exclusiva a asiguratului, aceea de înmatriculare a autovehiculului în România, de îndeplinirea acestei condiţii depindea naşterea raportului juridic.
Din moment ce reclamantul în calitate de asigurat nu şi-a îndeplinit această obligaţie, şi-a asumat riscul că, în cazul în care intervine evenimentul asigurat, pretenţia de asigurare să nu opereze.
În acest sens se interpretează şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurator, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi, se stabilesc prin contractul de asigurare.
Relativ la interesul patrimonial al asiguratului, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, acesta nu poate face dovada interesului asigurabil care să-l îndreptăţească la plata despăgubirii de asigurare atâta timp cât s-a demonstrat că autoturismul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de asigurat cu o terţă persoana a fost furat, obiectul acestui din urmă contract nefiind unul ilicit, situaţie în care reclamantul în calitate de cumpărător are dreptul la o acţiune în despăgubiri împotriva vânzătorului, acţiune pe care de altfel a şi formulat-o, aşa cum recunoaşte prin răspunsul la interogatoriu (întrebarea 7 - fila 194 dosar fond).
Faţă de aceste considerente, s-a apreciat de către instanţa de apel, că în mod temeinic şi legal prima instanţă a reţinut că la data producerii riscului asigurat nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute în contract de ambele părţi pentru a beneficia de despăgubirea din asigurare, respectiv înmatricularea autovehiculului şi interesul patrimonial al asiguratului, astfel că în baza dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., cu opinie majoritară apelul a fost respins şi a fost menţinută soluţia primei instanţe ca temeinică şi legală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs de reclamantul N.I.M. solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în raport de prevederile art. 312 C. proc. civ., să dispună admiterea recursului declarat, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată şi obligării pârâtei la plata sumei de 129 504,39 lei echivalentul a 38 067,61 Euro, cu titlu de obligaţie asumată personal de către pârâtă conform contractului de asigurare seria A, nr. 017914 din 24 octombrie 2003, privind asigurarea de avarii a autovehiculelor, respectiv cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru judiciar şi timbru judiciar.
În drept, recurentul şi-a întemeiat prezentul recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. care stabilesc ca şi motive de recurs, cazurile în care.
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
- hotărârea pronunţata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în raport cu următoarele prevederi legale: art. 480, art. 969, art. 970, art. 1073 şi art. 1909 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 43 C. com., art. 274 C. proc. civ., art. 10, art. 50, art. 51 şi art. 56 din Legea nr. 136/1995 coroborate cu cele ale art. 6 din normele metodologice, art. 34 alin. (4) "Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asiguratorul în numele căruia acţionează agentul este răspunzător faţă de asigurat pentru toate actele sau omisiunile agentului de asigurare." şi art. 37 din Legea nr. 32/2000 - "Nici o faptă sau omisiune a asiguratorului ori a agentului sau, constând în încălcarea oricărei prevederi a prezentei legi, a legii contractului de asigurare, a condiţiilor sau primelor de asigurare, precum şi a altor elemente privind încheierea contractului de asigurare, nu poate fi invocată de asigurator pentru anularea unui contract de asigurare."
Analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Sentinţa data de instanţa de apel este legală, fiind pronunţată în urma interpretării şi administrării corecte a probelor existente la dosar, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.
Înalta Curte reţine că la data de 2 septembrie 2003 automobilul marca BMW Z3 Roadster cu nr. de identificare a fost furat de pe teritoriul Elveţiei adus în România şi achiziţionat de către recurent, de la numitul N.H.J. care conform declaraţiilor reclamantului ar fi prezentat o procura de reprezentare a proprietarului - procura care însă nu a fost prezentată şi depusă la societatea de asigurări.
Recurentul N.I.M. a încheiat cu intimata la data de 24 octombrie 2003 o poliţă de asigurare facultativă pentru autovehicule tip CASCO (seria A nr. 017914 din 24 octombrie 2003).
La data încheierii poliţei de asigurare, autovehiculul nu era înmatriculat în România, cu toate acestea părţile, au fost de acord cu încheierea acesteia, în condiţiile în care asiguratului i s-a atras atenţia asupra faptului ca în caz de daună dacă autovehiculul nu este înmatriculat în România nu va beneficia de despăgubire, conform pct. (1) din Capitolul "Obiectul Asigurării" din Condiţiile Generale de asigurare, care prevede.
SC P.A.R.P. SA în calitate de asigurator, asigura în baza prezentelor condiţii autovehicule înmatriculate în România precum şi a pct. 54 lit. n) din Capitolul "Excluderi" care prevede ca: Nu se acorda despăgubiri daca autovehiculul în momentul producerii accidentului nu avea certificat de înmatriculare valabil sau altă autorizaţie valabilă.
Pct. 1 din Capitolul "Obiectul Asigurării", respectiv " ... asigura în baza prezentelor condiţii autovehicule înmatriculate în România ... "se referă la efectele contractului de asigurare şi nici decum la o condiţie necesara pentru încheierea valabilă a contractului, anume că autovehiculul să fie înmatriculat la data perfectării. Tocmai acesta este şi motivul pentru care a fost introdus pct. 54 lit. n) în capitolul "Excluderi".
Recurentul a început demersurile în ceea ce priveşte înmatricularea autovehiculului, prezentând Nota de Constatare pentru Autovehicule din 21 octombrie 2003, precum şi Factura Fiscala nr. 0026077 din 21 octombrie 2003, eliberate de reprezentanta RAR Târgu-Mureş.
Intimata nu a contestat încheierea contractului de asigurare, nu a invocat vreo culpă a părţilor. Astfel ca art. 34 alin. (4) şi art. 37 din Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, pe care îşi întemeiază reclamantul acţiunea, nu îşi au aplicabilitatea în prezenta cauză, fiind reţinute în mod corect ca irelevante şi de către prima instanţă.
De asemenea prima instanţă a reţinut în mod temeinic şi legal, ca fiind irelevant pentru prezenta cauză şi art. 56 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările şi reasigurările în România, acest articol, ca de altfel majoritatea articolelor din această lege reglementează asigurarea civilă obligatorie (RCA), după cum este statuat în art. 2 şi art. 8 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările şi reasigurările în România, respectiv: art. 2 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările şi reasigurările în România, care prevede: ,,În asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurator precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare. " art. 8 din aceeaşi Lege nr. 136/1995 privitor la asigurările şi reasigurările în România, care prevede: "Constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate se efectuează în condiţiile legii, pentru asigurările obligatorii (RCA) sau ale contractului de asigurare, în cazul asigurărilor facultative (CASCO)"
Drept urmare părţile, după clarificarea obligaţiilor si a condiţiilor in care riscurile sunt acoperite, condiţii prevăzute expres , clar şi fără echivoc, au certificat luarea la cunoştinţă a acestora prin semnarea contractului de asigurare.
În aceste condiţii asiguratul şi-a asumat riscul ca în cazul în care nu va înmatricula valabil autovehiculul în România, protecţia din asigurare nu operează, pe cale de consecinţă nu va beneficia de despăgubire.
Poliţa de asigurare a fost încheiată la data de 24 octombrie 2003, iar evenimentul rutier din localitatea Ceauşul de Câmpie â€" jud. Mureş, în urma căruia autovehiculul a fost avariat şi reclamantul a solicitat despăgubiri societăţii de asigurare, a fost consemnat în Procesul verbal seria M nr. 296958 din data de 11 decembrie 2003 la aproape 2 luni de la semnarea contractului de asigurare.
Se va mai reţine că reclamantul a declarat la interogatoriu că nu a înmatriculat autovehiculul deoarece ar fi câştigat considerabil din taxele de înmatriculare, aceste taxe urmând a fi reduse cu aproape jumătate din cuantum.
În consecinţă, reclamantul, în cunoştinţă de cauză, a considerat câştigul din înjumătăţirea taxelor de înmatriculare superior unei posibile daune la autovehicul, fapt pentru care a luat hotărârea de a nu înmatricula imediat autovehiculul în România. Deci, şi-a asumat acest risc, ca în caz de daună, să nu beneficieze de protecţia poliţei de asigurare. În acest caz culpa nu aparţine intimatei, ci reclamantului.
În urma instrumentării dosarului de dauna nr. 114/CJ/2003, deschis cu ocazia evenimentului rutier, pentru neîndeplinirea acestei obligaţii de a înmatricula autovehiculul valabil în România acesta a fost refuzat la plată avându-se în vedere atât prevederile condiţiilor generale ale contractului de asigurare, respectiv în temeiul pct. (1) din Capitolul "Obiectul Asigurării" din Condiţiile Generale de Asigurare, care prevede: "SC P.A.R.P. SA în calitate de asigurator, asigura în baza prezentelor condiţii autovehicule înmatriculate în România precum şi a pct. 54 lit. n) din Capitolul "Excluderi" care prevede că: "Nu se acorda despăgubiri daca autovehiculul în momentul producerii accidentului nu avea certificat de înmatriculare valabil sau altă autorizaţie valabilă" cât şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările şi reasigurările în România, care prevede: "În asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurator, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare, precum şi cele ale art. 8 din aceeaşi Lege nr. 136/1995 privitor la asigurările şi reasigurările în România, care prevede: "Constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate se efectuează în condiţiile legii pentru asigurările obligatorii (RCA) sau ale contractului de asigurare, în cazul asigurărilor facultative (CASCO).
Asiguratul nu poate fi despăgubit neîndeplinind condiţiile stipulate fără echivoc în sarcina acestuia, în contractul de asigurare, condiţii însuşite de către părţi, fapt certificat prin semnătura acestora.
În mod corect instanţa de fond şi de apel au reţinut că nu s-au îndeplinit condiţiile de acordare a despăgubirilor astfel cum s-a prevăzut în mod expres şi fără echivoc în contractul de asigurare, întrucât la data producerii riscului asigurat nu era îndeplinită o condiţie contractuală prevăzută de părţi, şi anume înmatricularea valabilă a autovehiculului în România, astfel că răspunderea societăţii asigurătoare nu operează.
Înalta Curte va mai reţine că asiguratul nu poate face dovada interesului asigurabil care să-l îndreptăţească la plata despăgubirii din asigurare, nefiind proprietar al autovehiculului acesta fiind furat din Elveţia, fapt certificat de adresele Centrului Zonal de Combaterea Crimei Organizate, iar societatea de asigurare G. din Elveţia, la care adevăratul proprietar are încheiată asigurarea şi-a manifestat dorinţa de a repatria şi restitui autovehiculul (adresa aflată la dosarul cauzei). Ori în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările şi reasigurările în România, asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat. În cazul asigurărilor facultative acest interes se probează în principiu, cu titlul de proprietate.
Despăgubirea nu poate fi încasată de un posesor neproprietar care a dobândit posesia în urma unui furt, ci de un proprietar posesor sau de un utilizator cu acordul proprietarului, bineînţeles cu respectarea condiţiilor prevăzute de contractul de asigurare.
Recurentul solicită despăgubiri pentru un bun care din punct de vedere legal nu i-a aparţinut niciodată.
Scopul intrării părţilor în câmpul contractual îl constituie, pe de o parte, interesul asiguratului de a i se garanta acoperirea economică a consecinţelor unui eveniment viitor şi incert iar, pe de altă parte, obiectivul asigurătorului de a obţine profit prin neîmplinirea riscului şi prin investirea unei părţi din sumele primite cu titlu de primă. Întrucât scopul asigurătorului îi este structural,fiind obiectiv comercial, interesul asiguratului în operaţiune este singura pârghie prin care se poate verifica existenţa şi valabilitatea cauzei juridice a contractului. Cu alte cuvinte, fiind vorba despre un contract aleatoriu, pentru ca asigurătorului sa îi fie oferită o cauză suficientă pentru a-şi asuma consecinţele patrimoniale ale riscului, subscriitorul poliţei trebuie să dovedească existenţa unui anumit context al raporturilor sale în legătură cu bunul sau persoana asigurată, din care să rezulte faptul că nu doreşte realizarea riscului. In schimb, un interes direct sau indirect în nerealizarea riscului poate constitui cauză a unei asigurări.
Astfel, art. 25 din Legea nr. 136/1995 prevede că asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat. Chiar dacă legea omite referirea la interes în cazul asigurărilor de persoane ori de răspundere, este evident că, şi în cazul acestor tipuri de asigurări, trebuie să se constate circumstanţele potrivit cărora subscriitorul nu îşi doreşte producerea riscului şi nu are motive să determine el - însuşi survenirea evenimentului asigurat.
În general, o persoană are un interes asigurabil dacă producerea riscului i-ar cauza o pierdere financiară sau morală, respectiv dacă între contractant şi bunul asigurat ori între contractant şi persoana asigurată există, atât la data încheierii contractului, cât şi la cea a survenirii evenimentului, o relaţie juridică suficient de caracterizată (de substanţială) pentru a invoca prejudiciul financiar sau moral.
În asigurările de bunuri, interesul este un drept în legătură cu proprietatea ori care derivă dintr-un contract prin care se exercită proprietatea asupra unui bun şi care s-ar pierde ori ar fi afectat dacă ar surveni riscul. Mai simplu, interesul este exprimat prin valoarea economică, patrimonială care poate fi pierdută de subscriitor (asigurat) ca urmare a producerii riscului. De aceea, la asigurările de bunuri, poate avea calitatea de contractant al asigurării numai persoana care justifică un interes legitim patrimonial în conservarea bunului respectiv, întrucât existenţa acelui bun constituie îi produce în mod direct sau indirect un beneficiu.
Legătura juridică cu bunul trebuie să fie, pe de o parte, legitimă şi, pe de altă parte, de natură a-l prejudicia pe asigurat în cazul deteriorării sau pieirii bunului. Acest lucru caracterizează numai situaţiile în care bunul se află în sfera raporturilor juridice ale contractantului asigurării.
În speţă însă, recurentul a înţeles să-şi recupereze prejudiciul, aşa cum era şi firesc, de la presupusul mandatar al adevăratului proprietar al autovehiculului, formulând plângere penală împotriva acestuia şi constituindu-se parte civilă cu suma pe care pretinde că a plătit-o drept preţ al autovehiculului, după cum reiese din plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş sub nr. 75/VIII/2 din 14 februarie 2007. În aceste condiţii în cazul admiterii recursului acesta ar putea încasa de doua ori preţul plătit.
În temeiul art. 2 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările şi reasigurările în România, care prevede: "În asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurator, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare, iar art. 8 din aceeaşi Lege nr. 136/1995, prevede: "Constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate se efectuează în condiţiile legii, pentru asigurările obligatorii sau ale contractului de asigurare, în cazul asigurărilor facultative precum şi al art. 969 C. civ., contractul de asigurare reprezintă legea părţilor, lege ale cărei norme nu au fost respectate de către asigurat.
Recurentul a ales între un câştig (înjumătăţirea taxelor de înmatriculare) şi o eventuală pierdere în cazul unei posibile daune, şi din acest motiv nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută exclusiv în sarcina lui prin contractul de asigurare (de a înmatricula autovehiculul în România). În consecinţă, nu există temei nici legal şi nici contractual pentru ca intimata să fie obligată să răspundă şi pe cale de consecinţă să plătească despăgubirea.
Condiţiile contractuale nu pot fi schimbate în mod unilateral pentru considerente de ordin strict personal (respectiv evitarea unor pierderi patrimoniale prin plata unor taxe legale).
Prin faptul că prima instanţă a respins pretenţiile reclamantului reţinând faptul că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia stipulată în mod expres, clar şi fără echivoc în contractul de asigurare, şi anume de a înmatricula valabil autovehiculul în România, nu se adaugă la lege după cum, în mod greşit susţine recurentul. Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările şi reasigurările în România nu exclude stabilirea convenţională a unor clauze de excludere a răspunderii asiguratorului în cazul asigurărilor facultative (CASCO). În asigurările facultative (CASCO) raporturile dintre asigurat şi asigurator, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare. (art. 2 din Legea nr. 136/1995 privitor la asigurările şi reasigurările în România.
Raporturile juridice dintre părţi au fost guvernate de un contract de asigurare. Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic, acest caracter deriva din reciprocitatea şi interdependenta obligaţiilor contractuale. Asiguratul se obligă să formuleze declaraţii exacte la încheierea contractului şi la survenirea riscului, să îndeplinească întocmai obligaţiile şi condiţiile stipulate în sarcina lui, precum şi să achite primele cu o periodicitate prevăzută în contract.
Sub condiţia îndeplinirii întocmai a obligaţiilor asiguratulul, asiguratorul se angajează să plătească indemnizaţia în cuantumul prevăzut în contract (asigurări de persoane) sau într-un cuantum care să acopere prejudiciul (asigurări generale).
Ca particularitate, în raporturile de asigurare, reciprocitatea prestaţiilor este afectată de principiul lipsei simultaneităţii conform căruia asiguratul este cel care trebuie să îşi îndeplinească mai întâi obligaţiile, prestaţia asiguratorului fiind condiţionată de executarea prealabila şi integrală a îndatoririlor contractuale ale asiguratului.
Pentru toate aceste considerente, Decizia atacată este la adăpost de criticile subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., aşa încât, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.I.M. împotriva deciziei nr. 12/A din 19 februarie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul N.I.M. împotriva deciziei nr. 12/A din 19 februarie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2727/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2740/2009. Comercial → |
|---|
