ICCJ. Decizia nr. 2761/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2761/2009
Dosar nr. 36654/3/2007
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 9541 din 22 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea reclamantei D.E., a dispus evacuarea pârâţilor SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI şi M.A., din imobilul situat în Bucureşti şi a respins cererea privind obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri. Prin aceeaşi hotărâre, au fost respinse cererile reconvenţionale privind obligarea reclamantei de a încheia contracte de închiriere cu pârâţii şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului, a fost admisă în parte cererea reconvenţională privind plata contravalorii îmbunătăţirilor şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 16.037,26. A fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale a P.M. BUCUREŞTI şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii-reclamanţi, în contradictoriu cu aceasta şi s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a chematului în garanţie M. BUCUREŞTI şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta-reclamantă împotriva acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia nr. 8168 din 25 mai 2007, P.G.M. Bucureşti a restituit reclamantei D.E., imobilul situat în Bucureşti, că o parte a imobilului era ocupat de pârâţi şi că pârâta SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI a închiriat spaţiul pe perioadă nedeterminată, de la P.M. Bucureşti, conform contractului nr. 230/2004. A mai reţinut instanţa că pârâta societate şi-a dat acordul ca pârâtul M.A. să folosească o parte din spaţiu pentru a locui şi că în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001. S-a mai reţinut că părţile nu au căzut de acord asupra încheierii unui contract de închiriere cu reclamanta.
Sentinţa instanţei de fond a fost apelată de către reclamanta-pârâtă D.E. şi pârâţii-reclamanţi SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI şi M.A., iar prin Decizia nr. 143 din 17 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul reclamantei-pârâte, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins în întregime cererile reconvenţionale formulate de pârâţii-reclamanţi şi a respins ca nefondate apelurile acestora.
În argumentarea soluţiei pronunţate, curtea a reţinut că sub aspectul necompetenţei funcţionale a Secţiei Comerciale a Tribunalului Bucureşti, soluţia este corectă, având în vedere natura comercială a litigiului, atrasă de faptul că pârâta-reclamantă SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI este o societate comercială care îşi desfăşoară activitatea comercială în spaţiul din care se solicită evacuarea, motiv pentru care litigiul intră sub incidenţa dreptului comercial, în considerarea dispoziţiilor art. 56 C. com.
Pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale, instanţa a reţinut că noul proprietar este îndreptăţit să solicite evacuarea celor care îl ocupă în mod abuziv, în considerarea dreptului său de proprietate, dobândit potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanţa a constatat că pârâţii nu deţin nici un titlu valabil, având în vedere că înscrisul de care au înţeles să se folosească, respectiv contractul de închiriere nr. 230/1994, priveşte spaţiul inclus într-un imobil situat în Bd. George Coşbuc nr. x şi nu cel de la nr. z, proprietatea reclamantei.
În ceea ce priveşte cererea referitoare la obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii lucrărilor efectuate de către pârâţi, instanţa a reţinut că reclamanta nu poate fi obligată la plată, pe de o parte, pentru că lucrările au profitat întregii construcţii care figurează la nr. x - z, iar pe de altă parte, îmbunătăţirile efectuate pentru amenajarea unui spaţiu de locuit de către pârâtul M.A., nu pot fi apreciate ca profitând imobilului în litigiu. Pentru aceleaşi considerente, a fost respinsă şi cererea privind instituirea unui drept de retenţie a societăţii-pârâte, asupra imobilului, până la achitarea contravalorii îmbunătăţirilor.
Referitor la cererea pârâţilor-reclamanţi de a fi obligată reclamanta-pârâtă la încheierea de contracte de închiriere cu aceştia, instanţa a reţinut că în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că reclamanta nu se poate subroga în locul fostului locatar cu care SC V.C. SRL a avut un contract de închiriere pentru un alt spaţiu, respectiv cel situat în Bd. George Coşbuc nr. z.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă, Curtea a reţinut că este neîntemeiată, având în vedere că nu s-a făcut dovada prejudiciului patrimonial cauzat prin ocuparea spaţiului.
Împotriva deciziei nr. 143 din 17 martie 2009, au declarat recurs pârâţii SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI şi M.A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat casarea deciziei recurate şi a sentinţei instanţei de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, au solicitat respingerea acţiunii introductive de instanţă şi admiterea cererilor reconvenţionale.
În argumentarea motivelor de recurs, recurenta SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI a făcut istoricul cauzei, reiterând totodată criticile formulate în apel, după care, a susţinut că soluţia dată excepţiilor invocate este nelegală, întrucât pe de o parte, există o necompetenţă funcţională a secţiei comerciale, litigiul fiind de natură civilă şi pe de altă parte, acţiunea este inadmisibilă, având în vedere că dreptul reclamantei nu poate fi protejat decât pe calea unei acţiuni în revendicare şi nu în evacuare.
A mai susţinut recurenta că obiectul contractului de închiriere nr. 230/1994, este spaţiul situat la nr. x şi nu z, astfel cum a reţinut instanţa, aspect dovedit cu celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, adrese emise de SC C. SA, precum şi certificatul de înmatriculare al societăţii, din care rezultă că sediul social este la adresa Bd. George Coşbuc nr. x - z.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii reconvenţionale prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătăţirilor, recurenta a susţinut că hotărârea este nemotivată şi lipsită de temei legal, deoarece instanţa nu a precizat temeiul legal în baza căruia a pronunţat această soluţie. A mai susţinut recurenta că şi soluţia privind recunoaşterea dreptului de retenţie este nelegală, iar în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la încheierea unui contract de închiriere, acesta nu a fost soluţionat, deoarece instanţa nu face nicio referire la acesta, în considerentele hotărârii.
În motivarea recursului, recurentul M.A. a făcut la rândul său, istoricul cauzei, inclusiv a criticilor formulate în apel şi a susţinut, în esenţă, că instanţa s-a limitat la respingerea apelului, fără a proceda la analizarea motivelor invocate, analizând numai motivele pârâtei SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI, ceea ce echivalează cu o nemotivare, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
A mai susţinut recurentul că instanţa nu a soluţionat pe deplin apelul său, în sensul că nu s-a pronunţat şi pe motivul privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de închiriere.
Recursul pârâtei SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează nelegalitatea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii.
Analizând această critică, argumentată pe încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva nemotivării sau a motivării contradictorii, se constată că instanţa de control judiciar a răspuns în fapt şi în drept criticilor pârâtei, iar argumentele reţinute au condus în mod logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv. Având în vedere că recurenta a pus în discuţie, în cadrul acestui motiv, nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de închiriere, Înalta Curte va reţine spre examinare această critică. Din această perspectivă, se constată că susţinerea recurentei este nefondată, întrucât din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanţa a analizat acest aspect, apreciind în mod corect că reclamanta nu se putea subroga în locul fostului locatar P.M. BUCUREŞTI, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 10/2001, având în vedere argumentaţia reţinută în ceea ce priveşte spaţiul ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 230/1994, acesta fiind cel situat la nr. x şi nu z.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, prin interpretarea greşită a acestuia. Deşi a invocat motivul de nelegalitate sus menţionat, din criticile formulate de către recurentă, nu rezultă în ce sens soluţia pronunţată ar fi afectată de o schimbare a înţelesului actului, pentru a da posibilitatea Înaltei Curţi de a analiza acest motiv, instanţa fiind ţinută de dispoziţiile ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, ca fiind o cale nedevolutivă.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., are de regulă, în vedere, încălcarea legii de drept substanţial, mai precis aplicarea unui text de lege străin de situaţia de fapt dedusă judecăţii sau extinderea normei de drept la situaţii neaplicabile în speţă.
Din această perspectivă, deşi recurenta nu a indicat dispoziţiile legale pretins a fi încălcate sau aplicate greşit, se vor analiza doar criticile formulate împotriva deciziei recurate, ce vizează eventuale aspecte de nelegalitate.
Analizând Decizia recurată şi sub acest aspect, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanţa de apel s-a fundamentat pe interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 56 C. com., privind competenţa funcţională a Secţiei comerciale a instanţei fondului, precum şi pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, în soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii introductive de instanţă, precum şi a fondului cauzei.
În ceea ce priveşte celelalte critici, legate de modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză, acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate, fiind probleme de fapt ce aparţin competenţei exclusive a instanţei fondului sau apelului.
Recursul pârâtului M.A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Deşi a invocat ca şi recurenta SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI, motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul a criticat Decizia atacată, sub două aspecte, susţinând că instanţa nu a analizat motivele sale de apel, ci numai ale pârâtei societate şi că nu s-a pronunţat pe cererea privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de închiriere cu acesta.
Cu toate acestea, analizând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, se constată că instanţa a examinat motivele formulate de ambii pârâţi, având în vedere de altfel, împrejurarea că cei doi au declarat apelul printr-o cerere comună. În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra cererii formulate de pârât, privind obligarea reclamantei la încheierea contractului de închiriere cu acesta, se constată de asemenea că este nefondată, având în vedere că pentru aceleaşi considerente reţinute faţă de pârâta societate, instanţa a argumentat şi soluţia în ceea ce-l priveşte pe pârât.
Faţă de considerentele ce preced, întrucât se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea sau casarea deciziei recurate, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta reclamanta SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI, împotriva deciziei nr. 143 din 17 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâtul M.A., împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2760/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2763/2009. Comercial → |
|---|
