ICCJ. Decizia nr. 2760/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2760/2009
Dosar nr. 23731/3/2007
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2551 din 22 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă în parte acţiunea SC R.S. SRL Bucureşti, iar pârâtul P.V. a fost obligat la plata sumei de 10.710 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, suma reprezentând contravaloare onorariu intermediere, plus tot atâtea penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3.699,5 lei.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond a avut în vedere obligaţiile asumate de părţi prin contractul de intermediere ofertă imobiliară precum şi dispoziţiile art. 969 C. civ. şi art. 1066 C. civ., reţinând culpa pârâtului în îndeplinirea acestora.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia comercială nr. 413 din 24 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Rezultă din Decizia dată în apel, respectiv din partea introductivă, că la data soluţionării apelului a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a art. 177 – art. 183 C. proc. civ., cerere formulată de pârâtul apelant, cu motivarea că respectivele texte legale nu au legătură cu cauza, nefiind admisă o probă cu verificarea de scripte, argumentare reluată şi în considerentele deciziei, întrucât apelantul nu a fost prezent în sală pentru a contesta personal semnătura existentă în act.
Pe fondul pricinii instanţa de apel a reţinut că apelantul a contestat doar formal semnătura din contract neprezentându-se în instanţă, aşa încât nu s-a putut declanşa verificarea de scripte, neputându-se contesta prin apărător semnătura proprie a părţii. De asemenea, declaraţiile martorilor au fost corect apreciate şi administrate cu respectarea dispoziţiilor art. 46 C. com., dispoziţiile art. 1191 şi 1197 C. civ., nefiind aplicabile în speţă.
Din clauzele contractuale instanţa a reţinut că obligaţia pârâtului de a achita onorariul de intermediere exista chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare a imobilului nu s-ar fi încheiat prin intermediul reclamantei, pârâtul fiind ţinut pe lângă plata onorariului şi de plata penalităţilor de întârziere convenite, în situaţia neachitării onorariului la data încheierii actului de vânzare-cumpărare cu proprietarul imobilului.
Privitor la cuantumul penalităţilor s-a reţinut că acestea s-au stabilit prin acordul părţilor, convenţie perfect valabilă în temeiul art. 969 şi 1066 C. civ.
Nemulţumit de această decizie, având în vedere termenele speciale de recurs, pârâtul a declarat recursuri solicitând casarea ei pentru nelegalitate, atât sub aspectul soluţionării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cât şi cu privire la Decizia dată pe fondul litigiului, probând în cauză promovarea ambelor recursuri în termenul legal.
Recursul formulat cu privire la respingerea sesizării Curţii Constituţionale pentru excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 177 – art. 183 C. proc. civ., este întemeiat pe greşita aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, însăşi instanţa argumentându-şi soluţia dată pe fond pe procedura verificării de scripte.
De asemenea, apreciază că soluţionarea cererii sale pentru sesizarea Curţii Constituţionale în practicaua deciziei este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 care prevăd ca excepţia să fie soluţionată printr-o încheiere recurabilă în 48 de ore.
Prin recursul formulat împotriva deciziei dată pe fondul apelului recurentul, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., apreciază că Decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) fraza 1 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel verifică situaţia de fapt şi aplicarea legii de către instanţa de fond, în limitele cererii de apel, cerinţă nerespectată, criticile sale privind ignorarea art. 23 C. com., art. 52 C. com., nefiind analizate.
De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, făcând totodată şi o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 177 C. proc. civ., deoarece declaraţia de recunoaştere a unui înscris sau a semnăturii dintr-un înscris poate fi făcută şi prin avocat, cu atât mai mult cu cât el nu a fost niciodată citat de complet spre a se prezenta în acest scop.
Deşi instanţa a reţinut că el nu s-a prezentat, ignorând dispoziţiile art. 139 C. proc. civ., nu i-a pretins părţii adverse, aflată în posesia originalului actului, să-l depună la grefa instanţei, aşa încât verificarea de scripte nu s-ar fi putut efectua chiar dacă el ar fi fost prezent în instanţă.
Prin ultimele critici recurentul apreciază că Decizia din apel este lipsită de temei legal deoarece contractul, care nu era decât un angajament de „porte-fort", a fost considerat ca un contract de agenturare comercială, iar martorii, administratorul societăţii reclamante şi un salariat al acesteia, s-au audiat cu încălcarea art. 186 şi următoarele C. proc. civ.
În final, invocându-se tot motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul critică acordarea penalităţilor de întârziere cu încălcarea dispoziţiilor art. 1069 C. civ., art. 1084 C. civ. şi art. 1088 C. civ., apreciind că în speţă nu se putea acorda decât dobânda legală.
Recursurile sunt întemeiate pentru considerentele ce se vor arăta:
Deşi în cauză s-a pronunţat o singură decizie la 24 septembrie 2008, Decizia comercială nr. 413, recurentul a declarat două recursuri: unul vizând soluţia dată în cererea sa privind sesizarea Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 177 – art. 183 C. proc. civ., iar altul vizând soluţia dată pe fondul apelului, situaţie determinată de supunerea exercitării recursurilor pe respectivele aspecte unor termene diferite.
Cum soluţia pe fondul apelului vizează şi aspecte în legătură cu procedura verificării de scripte, iar pârâtul a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor cuprinse în codul de procedură civilă ce reglementează această procedură, recursul vizând soluţia instanţei de apel pe acest aspect va fi analizată cu prioritate.
Critica recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 nu poate fi primită deoarece textul nu impune ca soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale să se facă prin încheiere separată de corpul deciziei atunci când o asemenea cerere este dezbătută la termenul când are loc judecata pe fondul pricinii, iar instanţa de apel, soluţionând această cerere înainte de a intra în dezbaterile pe fondul cauzei şi consemnând soluţia în partea introductivă a deciziei, nu a împiedicat partea să exercite recursul în termenul legal.
În ceea ce priveşte soluţionarea acestei cereri în sensul respingerii ei cu motivarea că textele a căror neconstituţionalitate a fost invocată de pârât nu au incidenţă în cauză, Curtea apreciază criticile recurentului ca fiind întemeiate deoarece, deşi instanţa de apel a respins sesizarea Curţii Constituţionale cu această motivare, ulterior, analizând pe fond apelul, îşi argumentează soluţia tocmai pe imposibilitatea verificării de scripte şi îndeplinirea condiţiilor legale pentru încuviinţarea unei asemenea proceduri, aspect ce demonstrează că respectivele texte procedurale aveau incidenţă în cauză.
Din acest considerent, Curtea apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/2002 motiv pentru care recursul urmează să fie admis în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Decizia din apel casată iar cauza trimisă spre rejudecare instanţei de apel pentru rejudecarea cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale.
Cum soluţionarea fondului apelului depinde în parte de soluţionarea cererii privind excepţia de neconstituţionalitate invocate de pârât, Curtea apreciază că se impune casarea în totalitate a deciziei din apel, în raport de dezlegarea dată pe acest aspect urmând a fi analizate şi celelalte critici invocate de apelant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul P.V., împotriva deciziei nr. 413 din 24 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2759/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2761/2009. Comercial → |
|---|
