ICCJ. Decizia nr. 2938/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2938/2009
Dosar nr. 14713/3/2008
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 13720 din 11 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a admis acţiunea precizată, formulată de reclamantul M.B. prin P.G. împotriva pârâtei SCM E. BUCUREŞTI şi, în contradictoriu cu intervenienta SC A. SA BUCUREŞTI.
Pârâta a fost obligată la plata sumei de 166.037,72 lei despăgubiri pentru spaţiul din Bucureşti, str. Ghiocei, pentru perioada mai 2002 – iulie 2008.
Cererea de intervenţie a fost admisă în parte, iar pârâta a fost obligată la 166.037,72 lei despăgubiri pentru spaţiul din str. Ghiocei.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că pârâta a ocupat spaţiul din Bucureşti, Str. Ghiocei, în temeiul contractului de închiriere nr. 1147/1990 încheiat cu reclamanta, reprezentată de SC A. SA (administrator al spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă), iar prin sentinţa nr. 10415/2000 a Tribunalului Bucureşti (definitivă prin Decizia nr. 1157/2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia nr. 1630/2003 a Curţii Supreme) s-a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul pe care l-a eliberat la data de 8 iunie 2005.
Dat fiind că pârâta a ocupat spaţiul fără titlu în perioada mai 2002 – iulie 2008, instanţa a considerat că reclamanta este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.
De asemenea, instanţa a considerat că este întemeiată şi cererea de intervenţie formulată de administratorul imobilului proprietatea reclamantei conform contractului de prestări servicii nr. 1455/2000.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 255 din 22 mai 2009.
În considerentele deciziei instanţa de apel a reţinut că motivele referitoare la greşita soluţionare a excepţiilor necompetenţei materiale, prematurităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei extinctive sunt nefondate.
Astfel, s-a constata că litigiul este de natură comercială chiar dacă temeiul de drept invocat vizează prevederea răspunderii civile delictuale întrucât, din interpretarea prevederilor art. 4 şi 56 C. com., rezultă că delictul civil săvârşit de o societate comercială atrage competenţa instanţei comerciale.
De asemenea, faţă de actele depuse la dosarul de fond s-a considerat că scopul pentru care a fost instituită procedura prealabilă a concilierii directe a fost atins.
Cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive s-a reţinut că sunt nefondate în condiţiile în care reclamanta este şi rămâne proprietar al spaţiului comercial din str. Ghiocei, iar pe de altă parte, semnarea contractului de prestări servicii nr. 529/2000, prin care intervenienta a devenit administrator al acestor spaţii s-a făcut de D.G.A.F.I., la rândul său administrator al F.I.
S-a mai avut în vedere că spaţiul a fost evacuat de către reclamant abia la 8 iunie 2005, fiind ocupat abuziv de către pârâtă, până la data evacuării acesteia, iar privitor la despăgubirile pe care reclamantul le poate pretinde de la intervenientă au alt temei juridic, fiind derivate din contractul de administrare.
În privinţa pretenţiilor solicitate pe perioada mai 2002 – iunie 2005 s-a statuat că nu sunt prescrise ca urmare a întreruperii termenului de prescripţie extinctivă prin începerea procedurii de executare silită conform somaţiei de executare nr. 281 din 24 martie 2005, respectiv prin actul începător de executare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, executare ce a fost finalizată la 8 iunie 2005 când a început să curgă cursul noii prescripţii.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că pârâta ocupă spaţiul în litigiu, fără titlu de la data evacuării sale prin hotărâre judecătorească, respectiv din anul 2003, astfel că datorează despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă.
A fost înlăturată apărarea pârâtei conform căreia nu s-a desfăşurat activitate comercială în spaţiul în litigiu, întrucât spaţiul a fost ocupat de bunurile acesteia ceea ce a dus la imposibilitatea folosirii spaţiului de către reclamantă.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor s-au avut în vedere probele administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză contabilă (probă extrajudiciară) dar şi faptul că, în faţa instanţei de fond, nu au fost contestate calculele conţinute de acesta şi nici nu s-au solicitat probe în combaterea acestora.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susţine următoarele:
1. Instanţa de apel a calificat greşit natura acţiunii deduse judecăţii ca fiind comercială atunci când a apreciat că delictul civil săvârşit de o societate comercială ar atrage automat competenţa instanţei comerciale.
Se susţine că, din interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, s-a respins în mod netemeinic excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond, încălcându-se prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
2. Instanţa de fond a apreciat greşit asupra naturii juridice a raporturilor dintre părţi, respectiv asupra contractului de închiriere ce nu privea penalităţi în cazul depăşirii termenelor de plată.
3. Excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive au fost soluţionate fără a se lua în considerare faptul că dreptul de administrare aparţinea intervenientei SC A. SA şi că acţiunile în instanţă pentru recuperarea debitelor trebuiau formulate de intervenientă împreună cu D.G.A.F.I.S.
4. Instanţele au încălcat prevederile art. 7201 C. proc. civ., iar acţiunea trebuia respinsă ca prematur introdusă pentru neefectuarea procedurii concilierii directe prealabile.
5. S-au aplicat greşit prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Se susţine că instanţele au reţinut în mod greşit că ar fi intervenit întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune, în condiţiile în care procesul – verbal de executare silită prevedea executarea unui titlu ce nu avea legătură cu obiectul prezentei acţiuni, titlul fiind obţinut de SC A. SA BUCUREŞTI.
6. Nu au fost avute în vedere considerentele deciziei nr. 1157 din 6 septembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a arătat că nu pot fi cerute penalităţi de întârziere pentru lipsa de folosinţă a spaţiului din str. Ghiocei, întrucât acestea nu au fost trecute în contract, neexistând o clauză penală în acest sens.
Au fost încălcate prevederile art. 6 din C.E.D.O.
Prin întâmpinarea depusă la 10 septembrie 2009, intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
De asemenea, prin întâmpinarea depusă la 12 noiembrie 2009, SC A. SA a solicitat respingerea recursului.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Este adevărat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., însă ambele instanţe au dat, în mod corect, eficienţă prevederilor art. 4 C. com., care instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile unui comerciant, indiferent dacă se nasc dintr-un contract, quasi – contract, delict, quasi – delict sau lege, în condiţiile în care acestea nu apar decât ca un accesoriu al operaţiunii comerciale principale.
Pe de altă parte, pârâta nu a răsturnat această prezumţie în condiţiile prevăzute de lege.
Aşa fiind, natura comercială a cauzei atrage competenţa instanţei comerciale, ia cum valoarea litigiului este peste limita de 100.000 lei potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., litigiul a fost soluţionat de instanţa competentă material şi anume, tribunalul.
2. Cea de-a doua critică priveşte sentinţa instanţei de fond, iar nu Decizia dată de instanţa apelului (motiv pentru care nu poate face obiectul controlului judiciar cu atât mai mult cu cât, nici problema penalităţilor şi nici clauzele vreunui contract nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel).
3. Nici criticile privind pretinsa soluţionare greşită a excepţiilor nu pot fi primite, în contextul în care reclamantul este proprietarul imobilului în litigiu drept pentru care are legitimitate procesuală să solicite contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului, iar pârâta are calitate procesuală pasivă dat fiind că a ocupat respectivul spaţiu, o bună perioadă de timp, fără a putea opune un titlu valabil.
Trimiterile acesteia la contractul de administrare nr. 5219/2000 şi despăgubirile pe care reclamanta le-ar putea pretinde în baza acestuia nu sunt relevante întrucât nu derivă din lipsa de folosinţă a spaţiului, ci din contractul invocat.
4. În ce priveşte pretinsa lipsă a procedurii prealabile a concilierii directe, se constată că pârâta îşi invocă de fapt propria culpă câtă vreme a fost notificată (de administratorul imobilului), în vederea efectuării acesteia dar a stat în pasivitate.
5. Nici critica ce priveşte pretinsa aplicare a prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu poate fi primită.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect existenţa unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, respectiv a actului începător de executare a titlului, constând în sentinţa nr. 10415/2000 a Tribunalului Bucureşti (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1630/2003 a Curţii Supreme de Justiţie), executare ce s-a finalizat prin procesul – verbal din 8 iunie 2005, întocmit de B.E.J. I.R.
La data acestui ultim act de procedură din timpul executării silite s-a născut dreptul reclamantei la acţiune pentru recuperarea contravalorii lipsei de folosinţă, iar faţă de data la care a fost promovată prezenta acţiune, 17 aprilie 2008, în mod corect s-a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani nu se împlinise.
Aşadar, instanţa anterioară a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
6 – 7. În ce priveşte critica referitoare la lipsa unor clauze în contractul de închiriere s-a răspuns la pct. 2, iar pretinsa încălcare a art. 6 din C.E.D.O. nu constituie un veritabil motiv de recurs, în condiţiile în care recurenta nu dezvoltă, formularea fiind una generică.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SCM E. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 255 din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2934/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2941/2009. Comercial → |
|---|
