ICCJ. Decizia nr. 2934/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2934/2009
Dosar nr. 16/103/2008
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1401 din 11 decembrie 2008, Tribunalul Neamţ, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de SC P.T.C. SRL împotriva pârâtei SC S.A. SRL, dispunând obligarea acesteia la restituirea sumei de 39.215,71 lei cu dobânda legală (diferenţa de 11.900 lei compensându-se cu debitul din factura fiscală seria ACT F nr. 000076/18 august 2007).
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins capătul de cerere privind rezoluţiunea contractului de vânzare – cumpărare nr. 2 din 10 septembrie 2007, s-a admis în parte cererea reconvenţională a pârâtei şi s-a dispus rezilierea contractului de vânzare – cumpărare nr. 2 din 10 septembrie 2007.
De asemenea, a fost respins capătul de cerere privind plata sumei de 11.900 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale seria ACT F nr. 000076/18 august 2007 ca urmare a compensării şi s-a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată de 485,15 lei.
În considerentele sentinţei s-au reţinut următoarele:
Între părţi s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare (nr. 2 din 10 septembrie 2007) prin care reclamanta a cumpărat o „linie completă pentru extrudarea produselor din P.V.C." la preţul de 2356,20 lei, stabilindu-se ca plata să se facă în 16 rate.
În baza contractului s-a întocmit factura fiscală nr. 000089 din 10 septembrie 2007 pentru suma aferentă de 235.620 lei, din care TVA- 37.620 lei.
Reclamanta a achitat doar două rate, sistând în mod nejustificat plata celorlalte astfel că reclamanta se face vinovată de neexecutare, neputând opera rezoluţiunea contractului pentru nepredarea bunului din partea pârâtei, câtă vreme s-a stabilit că predarea bunului se va face după plata sumei de 120.000 lei.
S-a mai reţinut că reclamanta a mai achiziţionat de la pârâtă, potrivit facturii nr. ACT/F nr. 000076 din 18 august 2007, o instalaţie de îmbuteliere sucuri pe care nu a achitat-o însă, plătind pârâtei 51.115,71 lei în contul celor două rate poate opera compensarea, urmând ca pârâta să fie obligată la restituirea diferenţei de 39215,71 lei cu dobânda legală.
De asemenea, instanţa a considerat că se impune rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de plată a ratelor de către reclamantă potrivit art. 7 din contract.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2009 de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, care a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
S-a admis cererea reconvenţională a pârâtei, iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 11.900 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. ACT F nr. 000076 din 18 august 2007, menţinându-se dispoziţiile sentinţei cu privire la rezilierea contractului de vânzare – cumpărare şi la obligarea reclamantei la plata sumei de 458,15 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere că, în cauză, contractul dintre părţi este unul cu executare succesivă, iar sancţiunea ce se aplică ca urmare a neexecutării obligaţiei de către o parte este rezilierea ce produce efecte pentru viitor, urmând ca părţile să păstreze prestaţiile efectuate în temeiul contractului.
S-a mai reţinut că instanţa de fond a obligat pârâta la restituirea contravalorii ratelor achitate, repunând părţile în situaţia anterioară, efect specific rezoluţiunii.
De asemenea, instanţa apelului a apreciat că sancţiunea aplicabilă contractului părţilor este rezoluţiunea, fiind vorba de un contract cu executare efectivă, însă pentru a nu se îngreuna situaţia pârâtei în propria cale de atac a menţinut admiterea cererii privind rezilierea.
Referitor la compensarea legală a debitelor s-a apreciat că o compensare legală operează de drept dar nu împotriva voinţei părţilor, care pot renunţa expres sau tacit la afectele compensării.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia susţine următoarele:
- Actul adiţional la contract a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 1179 C. civ. şi cuprinde o clauză adăugată de pârâtă, fiind un fals evident în legătură cu modificarea termenului de predare a bunului vândut, astfel că instanţa nu trebuia să-l ia în considerare.
- Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat rezilierea convenţiei motivat de neplata a trei rate dar, la termenul din 10 septembrie 2008, a precizat că obiectul cererii sale este rezoluţiunea.
Recurenta susţine că, deşi în dispozitivul sentinţei s-a menţionat „rezilierea" contractului, în realitate a dispus rezoluţiunea contractului şi în mod corect s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
- Instanţa apelului a aplicat greşit prevederile art. 1144 C. civ., referitoare la compensarea datoriilor reciproce.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că prin cererea reconvenţională pârâta – reclamantă a solicitat aplicarea sancţiunii rezilierii convenţiei încheiate cu reclamanta, în speţă a contractului de vânzare – cumpărare nr. 2/2007, precum şi faptul că între reziliere şi rezoluţiune există diferenţe din punctul de vedere al regimului juridic în sensul că rezilierea se aplică în cazul contractelor cu executare succesivă şi produce efecte numai pentru viitor, rămânând neatinse prestaţiile efectuate până la data rezilierii, iar rezoluţiunea se aplică contractelor cu execuţie instantanee, având a efect desfiinţarea atât pentru prestaţiile efectuate anterior cât şi pentru viitor.
Numai că, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1020 – art. 1021 C. civ., în condiţiile în care, deşi a reţinut că a operat rezoluţiunea contractului de vânzare – cumpărare a făcut aplicarea prevederilor referitoare la reziliere în privinţa efectelor sancţiunii.
În realitate, instanţa fondului a făcut o aplicare corectă a sancţiunii aplicabile contractului părţilor, aceea a rezoluţiunii pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor asumate de către reclamantă, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, chiar dacă în dispozitivul sentinţei această somaţie a fost numită greşit „reziliere".
Din punctul de vede al naturii contactului, cu execuţie instantanee, al condiţiilor şi al efectelor reţinute rezultă cu evidenţă că prima instanţă a dat eficienţă prevederilor relative la rezoluţiunea contractului de vânzare – cumpărare.
- Înalta Curte nu poate primi criticile aduse de recurentă cu privire la calificarea actului adiţional la contract, în condiţiile în care acestea nu au fost valorificate în calea de atac a apelului (de care a uzat), fiind invocate pentru prima dată în calea de atac a recursului.
Sub acest aspect, statuările primei instanţe au intrat în puterea lucrului judecat.
- Cu privire la aplicarea prevederilor art. 1144 C. civ., privitoare la compensaţia legală se constată că susţinerile recurentei sunt fondate.
Astfel, potrivit prevederilor menţionate, „compensaţia operează de drept, în puterea legii şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotităţilor lor respective".
Deşi, instanţa apelului a reţinut îndeplinirea condiţiilor compensării legale, faptul că operează de drept, în virtutea legii, în mod nejustificat nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1144 C. civ.
Compensarea legală operează de drept, nefiind la latitudinea părţilor să accepte ori nu producerea efectelor pe care aceasta le presupune.
În consecinţă, conform considerentelor expuse, Înalta Curte consideră că recursul reclamantei este fondat urmând a fi admis ca atare, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul respingerii apelului societăţii pârâte a nefondat.
Având în vedere şi prevederile art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5139 lei, constând în taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocat conform chitanţelor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.T.C. SRL SABAOANI împotriva deciziei nr. 16 din 6 martie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC S.A. SRL TÂRGU NEAMŢ împotriva sentinţei nr. 1401/ COM din 11 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Obligă intimata – pârâtă să plătească recurentei – reclamante suma de 5139 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2933/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2938/2009. Comercial → |
|---|
