ICCJ. Decizia nr. 2992/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2992/2009
Dosar nr. 8516,3/105/2006
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta SC R. SRL BUCUREŞTI a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA SINAIA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că pârâta a reziliat abuziv contractul nr. 1885/2005 şi să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 lei, cu titlu de daune interese, urmare a rezilierii abuzive a contractului.
Prin sentinţa nr. 1830 din 17 noiembrie 2006, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea reclamantei, a constatat că pârâta a reziliat abuziv contractul de antrepriză nr. 1885/2005 şi a respins capătul de cerere privind acordarea de daune interese.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa fondului a reţinut că în contractul părţilor, la art. 8.1 lit. f) s-a stipulat că acesta încetează de drept atunci când una din părţi încalcă în mod repetat prevederile contractuale, iar la art. 8.3 din contract, s-a prevăzut că acesta nu poate fi denunţat unilateral sub sancţiunea plăţii de daune interese, această clauză încadrându-se în categoria pactelor comisorii de gradul III, care pentru a opera, este necesar ca partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia, să fi fost pusă în întârziere. S-a mai reţinut că notificarea pârâtei în sensul nerespectării clauzelor contractuale, fără a se indica motivele ce au condus la o asemenea concluzie şi fără ca aceste motive să rezulte dintr-o corespondenţă anterioară, apare ca fiind nejustificată şi abuzivă. În ceea ce priveşte acordarea daunelor interese, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada cuantumului acestora şi nici a provenienţei prejudiciului, care să aibă legătură directă de cauzalitate cu notificarea de încetare a contractului.
Sentinţa instanţei de fond a fost apelată de către pârâta SC M. SA SINAIA, iar prin Decizia nr. 51 din 28 martie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa instanţei de fond, în sensul admiterii excepţiei prematurităţii formulării cererii privind acordarea de daune interese şi a respins acest capăt de cerere ca prematur introdus. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a dispus darea în debit a reclamantei SC R. SRL BUCUREŞTI, cu suma de 5.186,52 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru la fond, pentru cel de-al doilea capăt de cerere.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că dacă în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, constatarea rezilierii abuzive a contractului, nu se impunea efectuarea procedurii prealabile, în ceea ce priveşte plata daunelor interese, se impunea ca înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamanta să fi încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, potrivit dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, instanţa de control judiciar a reţinut că pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor art. 8.5 din contract, în sensul că nu a lăsat între momentul notificării şi momentul la care încetarea contractului urma să-şi producă efectele, un termen de cel puţin 10 zile, iar din corespondenţa purtată de părţi, nu rezultă fără putinţă de tăgadă că reclamanta este singura parte culpabilă de neexecutarea contractului.
A mai reţinut instanţa că pentru cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanta nu a achitat taxa judiciară de timbru, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, a dispus darea în debit a acesteia cu suma de 5.186,52 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru la fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC R. SRL BUCUREŞTI, iar prin Decizia nr. 771 din 27 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În argumentarea soluţiei pronunţate, Înalta Curte a reţinut că Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., având în vedere că dacă pentru capătul de cerere principal, privind constatarea rezilierii abuzive a contractului, nu se impunea efectuarea procedurii prealabile, în virtutea principiului accesorium sequitur principalem, nici pentru cel de-al doilea capăt privind plata daunelor interese, nu se impunea procedura concilierii prealabile.
În rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ fiscal, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC M. SA SINAIA şi a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 5186,52 lei taxa judiciară de timbru la fond, pentru capătul de cerere privind daunele interese. În fundamentarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că pârâta a încălcat dispoziţiile contractuale, privind termenul de 10 zile dintre momentul notificării şi momentul la care încetarea contractului urma să-şi producă efectele, iar în ceea ce priveşte încălcarea contractului de către reclamantă, din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că reclamanta ar fi singura culpabilă de neexecutarea contractului. Referitor la netimbrarea în primă instanţă a capătului de cerere privind daunele interese, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, astfel încât a dispus darea în debit a reclamantei, cu această sumă.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC R. SRL BUCUREŞTI, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în privinţa măsurii de dare în debit cu suma de 5.186,52 lei reprezentând taxa judiciară de timbru.
În argumentarea motivelor invocate, recurenta a susţinut că Decizia recurată a fost pronunţată cu neobservarea formelor legale, sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi cu aplicarea greşită a legii. A mai susţinut recurenta că în faţa primei instanţe nu s-a invocat excepţia netimbrării capătului de cerere privind daunele interese, iar apelul pârâtei a privit doar primul capăt de cerere, acţiunea în constatare, astfel încât instanţa de apel nu se putea pronunţa şi asupra celui de-al doilea capăt, nefiind investită în acest sens.
S-a mai susţinut de către recurentă că dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privesc dreptul instanţei investită cu o cale de atac, de a dispune darea în debit în situaţia în care taxa judiciară de timbru ar fi fost stabilită, însă partea n-ar fi procedat la achitarea acesteia. Recurenta a mai arătat că în faţa instanţei de fond nu i s-a pus în vedere obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru şi nici cuantumul acesteia, astfel încât în mod greşit, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, care oricum nu ar fi aplicabile decât în situaţia în care acţiunea ar fi fost admisă.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentă, vizează nelegalitatea unei hotărâri atunci când „instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.", text ce are în vedere reglementarea de drept comun a nulităţilor procedurale, ipoteza pusă în discuţie fiind îndeplinirea actului de procedură cu neobservarea formelor legale.
Din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care are de regulă în vedere, încălcarea sau aplicarea greşită a legii, se vor analiza criticile ce vizează eventuale aspecte de nelegalitate, respectiv aplicarea în speţă, a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine că potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, în situaţia în care instanţa învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare aferente.
Aşa fiind, se constată că dezlegarea dată de instanţa de apel s-a fundamentat pe corecta aplicare a dispoziţiilor legale sus menţionate, având în vedere că deşi instanţa fondului a omis să-i pună în vedere reclamantei, cuantumul taxei judiciare de timbru, aceasta a beneficiat de o judecată efectivă pe fondul cauzei. În acest context, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei, potrivit căreia dispoziţiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 ar fi aplicabile numai în situaţia în care cererea ar fi fost admisă, fiind lipsită de relevanţă soluţia pronunţată pe fondul cauzei. De altfel, dacă s-ar împărtăşi opinia recurentei, ar însemna ca plata taxei judiciare de timbru să fie condiţionată de admiterea acţiunii, situaţie ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, ce urmăreşte atât satisfacerea interesului statului în colectarea taxelor, cât şi dreptul reclamantei de a avea acces la justiţie, drept ce nu are însă semnificaţia unui serviciu gratuit.
Referitor la împrejurarea că instanţa fondului nu i-a pus în vedere recurentei, obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, se constată că în adevăr, susţinerea recurentei corespunde realităţii, însă raţiunea dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 este tocmai aceea de a complini neregula timbrajului, în situaţia în care se constată că în fazele de judecată anterioare, nu s-a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul datorat.
Aşa fiind, constatând că nu sunt motive pentru a se reţine încălcarea formelor de procedură şi nici încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R. SRL BUCUREŞTI, împotriva deciziei nr. 142 din 25 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2990/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2994/2009. Comercial → |
|---|
