ICCJ. Decizia nr. 3029/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3029/2009
Dosar nr. 6584/111/2004
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2009
Prin sentinţa comercială nr. 2459/COM din 7 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a respins acţiunea formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu pârâţii SC P.A. SRL, L.F.M., S.I. şi O.R.C. Bihor pentru anularea hotărârii A.G.A.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut, cu privire la capătul de cerere disjuns, privind anularea hotărârii A.G.A. şi care, potrivit art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 se judecă în camera de consiliu, următoarele:
Termenul de 15 zile prevăzut de art. 131 din Legea nr. 31/1990 în care pot fi atacate hotărârile adunării generale, inclusiv ale societăţilor cu răspundere limitată, conform art. 191 din lege, curge, în speţă, de la data la care reclamantul, care nu a participat la adunarea generală, a luat la cunoştinţă de hotărâre. Înregistrarea hotărârii în registrul comerţului constituie o prezumţie că asociatul a avut cunoştinţă de existenţa acesteia, care nu a fost răsturnată, iar în raport de această dată, acţiunea fiind prescrisă, cu menţiunea instanţei de fond, potrivit căreia în speţă sunt aplicabile prevederile Legii nr. 31/1990 fără modificările aduse prin Legea nr. 161/2003.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei a fost respins prin Decizia nr. 18/C din 10 mai 2005 a Curţii de Apel Oradea.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că promovarea acţiunii s-a făcut cu depăşirea termenului de 15 zile calculat atât de la publicarea hotărârii A.G.A. în Monitorul Oficial, cât şi de la înregistrarea acesteia la Registrul Comerţului, cum a calculat prima instanţă.
Prin Decizia nr. 226 din 18 ianuarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul reclamantului, cu consecinţa trimiterii cauzei în vederea rejudecării în primă instanţă, la Tribunalul Bihor, reţinându-se imprescriptibilitatea dreptului la acţiune conform art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, atunci când se invocă motive de nulitate absolută.
Rejudecând în prima instanţă acţiunea, Tribunalul Bihor a pronunţat sentinţa nr. 235/COM din 5 iunie 2008, prin care a respins-o ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul şi-a cesionat părţile sociale în mod valabil, prin procura specială dată mandatarei L.A., cu puteri depline pentru a determina ea însăşi condiţiile cesiunii, de a încasa preţul şi a elibera chitanţă, fără confirmarea sau ratificarea ulterioară a demersurilor mandatarei.
De asemenea, a reţinut că societatea comercială a fost dizolvată în temeiul Legii nr. 359/2004 şi întrucât încheierea de dizolvare nu a fost atacată, societatea a intrat în lichidare.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat apel care a fost respins prin Decizia nr. 14/COM din 16 decembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea.
Considerentele reţinute în apel vizează aceeaşi dezlegare dată limitelor mandatului în care s-a acţionat pentru cesionarea părţilor sociale ale reclamantului, instanţa confirmând încă o dată, operaţiunile juridice încheiate în baza acestuia, ca fiind făcute în limitele legii şi ale procurii date.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamantul a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea în întregime a sentinţei primei instanţe, cu consecinţa admiterii acţiunii şi constatării nulităţii actului intitulat „hotărâre a adunării generale din 12 iulie 2000", a actului adiţional autentificat din 13 iulie 2000, a rezoluţiei din 25 august 2000, dispunând restabilirea situaţiei anterioare şi radierea înscrierilor de menţiuni operate în baza lor, cu cheltuieli de judecată.
Recurentul consideră că Decizia s-a pronunţat cu aplicarea greşită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu încălcarea art. 1171, art. 1172 C. civ., art. 58 şi urm., art. 89 şi urm. din Legea nr. 36/1995, art. 5 alin. ultim din Legea nr. 31/1990, modificate prin OUG nr. 32/1997.
Astfel, întrucât actul constitutiv a fost încheiat în formă autentică conform art. 5 alin. ultim din Legea nr. 31/1990 de la acea dată, principiul simetriei impune ca acest caracter solemn să-l îmbrace şi actul modificator, iar art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 impune ca actul autentic să fie încheiat prin procură autentică. Ori, greşit s-a considerat că actul intitulat „procură specială" îndeplineşte condiţiile legii rămâne ca act autentic, simpla prezenţă în conţinutul înscrisului a cuvântului „autentificare" neconferindu-i procurii acest caracter.
În consecinţă, recurenta susţine că, lipsa caracterului autentic al procurii speciale şi menţinerea actului în sfera actelor private, face ca actul să fie ineficient juridic din punctul de vedere al încheierii actului adiţional autentic, ducând, implicit, la nulitatea sa şi neproducând efecte nici în adoptarea hotărârii A.G.A. din 12 iulie 2000.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamantul V.G. şi pârâţii L.F.M. şi S.I. au avut calitatea de asociaţi ai SC P.A. SRL, societate dizolvată în prezent, în temeiul Legii nr. 349/2004 şi aflată în lichidare judiciară.
La 12 iulie 2000, în adunarea generală a asociaţilor s-a decis cesionarea părţilor sociale ale tuturor asociaţilor în favoarea asociatului L.F.M., precum şi modificarea sediului social.
Ulterior, în baza acestei hotărâri s-a încheiat actul adiţional autentic de modificare a actului constitutiv, iar toate aceste modificări au fost operate la registrul comerţului.
Reclamantul a invocat prin acţiune nulitatea absolută a hotărârii A.G.A., a actului adiţional, precum şi a rezoluţiei O.R.C. Bihor, pe considerentul că reprezentarea intereselor sale la încheierea tuturor acestor acte s-a realizat în baza unei procuri neautentificate, iar limitele împuternicirii sunt mai mici decât operaţiunile juridice încheiate în temeiul ei.
Analizând înscrisul tradus din limba italiană intitulat „procură specială" se observă că reclamantul V.G. a împuternicit-o pe L.A., desemnând-o procurator special, pentru ca să poată ceda şi transfera asociatului L.F. un nr. de 6.782 părţi sociale în valoare de 100.000 lei fiecare, scop în care acesteia „îi sunt conferite puteri depline, pentru a determina toate condiţiile cesiunii de mai sus, pentru a încasa preţul şi a elibera chitanţă. Totul cu asigurarea de a fi aprobat şi valabil încă de acum, fără a mai fi nevoie de vreo ulterioară confirmare sau ratificare".
Aşadar, procura dată are caracter special, specificând exact ce anume operaţiune juridică are de încheiat mandantul, căruia i se conferă însă puteri depline pentru ducerea la îndeplinire a cesiunii părţilor sociale ale mandatarului, actele mandantului fiind ratificate a priori, cu data încheierii procurii speciale.
Diferenţa de părţi sociale care apare între procură şi actul adiţional este justificată de existenţa unei alte procuri speciale anterioare celei în litigiu, care vizează cesionarea către acelaşi asociat a unui număr de 1.838 părţi sociale.
Mandatul şi de această dată i-a fost acordat numitei L.A. căreia i s-au conferit „toate şi cele mai largi puteri, fără excepţie", pentru a determina toate condiţiile cesiunii, „fără a i se putea obiecta vreo insuficienţă a acestor puteri".
Această procură a fost dată la 30 septembrie 1997, tradusă şi legalizată pe 14 octombrie 1997.
Contrar susţinerilor recurentei, conform cărora, dacă în privinţa actului adiţional de cesiune a existat o mandatare, aceasta lipseşte cu desăvârşire pentru adoptarea unei hotărâri în A.G.A. ori pentru ca o altă persoană să exprime votul reclamantului în locul său, Înalta Curte va reţine că, spre finalitatea urmărită, aceea de cesiune a tuturor părţilor sale sociale, aşa cum rezultă din cuprinsul procurii speciale mandatarul a dat procură inclusiv „pentru a determina toate condiţiile cesiunii (…)", determinare care nu putea avea loc, în condiţiile legii decât având la bază o hotărâre a asociaţilor.
Cu privire la caracterul procurii speciale, aceasta a fost dată în faţa unui notar din Republica Italiană potrivit legii italiene, care a autentificat semnătura mandatarului, înscrisul fiind identificat corect ca autentic, inclusiv în conţinutul actului adiţional autentificat de BNP T.D.D. la 13 iulie 2000, care cuprinde modificările aduse actelor constitutive ale SC P.A. SRL Oradea.
Prin urmare, instanţele de fond au interpretat în mod corect actul juridic dedus judecăţii, pe care l-au calificat şi i-au conferit natura juridică a unui înscris autentic, conform art. 1171 şi art. 1172 C. civ., astfel, nefiind încălcate prevederile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 cu privire la actele juridice autentice încheiate prin mandatari, care necesită obligatoriu îndeplinirea formei autentice a procurii respective.
În consecinţă, Decizia pronunţată în apel, care a menţinut soluţia primei instanţe este legală, în cauză nu se regăsesc motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., astfel încât, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3024/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3031/2009. Comercial → |
|---|
