ICCJ. Decizia nr. 3141/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3141/2009
Dosar nr. 5018/114/2007
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 490 din 22 mai 2008 a Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost admisă acţiunea reclamantei SC S.T. SA Buzău şi în contradictoriu cu pârâţii S.C. şi C.E. a fost dispusă rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1519 din 11 iunie 2001 de B.N.P. V.Şt. privitor la apartamentul nr. 4 compus din 3 camere plus dependinţe, situat în Buzău, încheiat între părţi, dispunându-se totodată şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
În esenţă, instanţa de fond a reţinut că la momentul încheierii contractului societatea vânzătoare era administrată de S.I., tatăl, respectiv socrul, pârâţilor, că preţul de 23.800.000 lei (ROL) nu a fost remis vânzătoarei, că factura invocată de pârâtă atestă doar existenţa tranzacţiei şi nu dovada remiterii preţului, evidenţele contabile ale reclamantei probând acest lucru, iar menţiunile din actul autentic în sensul că preţul s-ar fi plătit anterior autentificării fac dovadă până la proba contrară, probă făcută în speţă de reclamantă, cu fişa de cont pentru operaţiuni diverse.
Apelul declarat de pârâta C.E. împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 221 din 14 noiembrie 2008, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Instanţa de apel a reţinut că soluţia de fond este temeinică şi legală întrucât factura invocată de pârâtă drept dovadă a achitării preţului face dovada doar a existenţei unui act juridic şi nicidecum a remiterii preţului, că existenţa debitului reprezentând preţul neîncasat a fost probată de reclamantă prin fişa de cont pentru operaţiuni diverse, că celălalt pârât S.C. a recunoscut că preţul nu a fost achita, astfel încât corect s-au aplicat, în speţă, dispoziţiile art. 1020 C. civ. şi 1021 C. civ.
În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 1368 teza I C. civ. şi art. 1890 C. civ., şi nu cele cuprinse în art. 3 din Decretul nr. 167/1958 deoarece prin acţiunea de faţă reclamanta nu a solicitat obligarea pârâţilor la plata preţului, ci rezoluţiunea contractului pentru neplata acestuia, acţiune reală supusă termenului de prescripţie de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ.
Cu privire la critica referitoare la imposibilitatea de a administra probe la fond, instanţa de apel a reţinut că pârâta a administrat proba cu interogatoriu şi înscrisuri şi avea posibilitatea să solicite orice alte probe, inclusiv aceea de a solicita obligarea reclamantei să prezinte originalul facturii sau efectuarea unei expertize.
Nemulţumită de această decizie pârâta C.E. a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia din apel pentru încălcarea dispoziţiilor art. 1174 şi art. 1173 C. civ., referitoare la puterea doveditoare a unui înscris autentic, act ce reţine că plata preţului s-a făcut anterior, fapt confirmat de vânzătoare în faţa notarului.
Încălcând aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a dat credibilitate unui înscris proforma, emis de reclamantă, respectiv fişei de magazie, al cărei original nici măcar nu l-a prezentat în instanţă şi a fost emis ulterior de aceasta.
De asemenea, acţiunea reclamantei a fost greşit calificată ca fiind o acţiune reală şi nu în responsabilitate contractuală, singura în care se putea solicita şi dispune rezoluţiunea convenţiei şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1020 C. civ. şi art. 1021 C. civ.
Recurenta apreciază, de altfel, că acţiunea în rezoluţiune era şi inadmisibilă deoarece exercitarea ei presupune existenţa unor obligaţii contractuale pe care ea să nu le fi îndeplinit, cerinţă neîntrunită în speţă, prin contractul încheiat cu reclamanta nestipulându-se vreo obligaţie în sarcina pârâţilor, aşa încât să se fi putut invoca neexecutarea ei.
Fişa de cont din 30 mai 2001, emisă de reclamantă, nu îi este opozabilă, ea fiind emisă pro cauza, însăşi vânzătoarea declarând la momentul încheierii actului că a primit preţul.
Recurenta critică, de asemenea, greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune deoarece dispoziţiile art. 1890 C. civ., au fost abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958, în speţă considerând incidente dispoziţiile art. 3 din acest act normativ, respectiv, termenul de prescripţie de 3 ani, acţiunea în rezoluţiune fiind o acţiune în răspundere contractuală.
În final, recurenta critică motivarea contradictorie a deciziei recurate, deoarece pe de-o parte reţine neplata preţului, iar pe de alta, că preţul a fost prea mic, sau că avea posibilitatea să ceară depunerea originalelor facturii şi fişei de cont, iar pe de altă parte i s-a respins acest probatoriu solicitat.
La termenul de astăzi recurenta a invocat necompetenţa materială a instanţelor comerciale, motiv de ordine publică, susţinând că litigiul are o natură civilă deoarece reclamanta nu are cuprins în obiectul său de activitate şi vânzare-cumpărare de imobile, depunând în susţinerea excepţiei relaţii de la O.R.C. Buzău referitoare la obiectul de activitate al reclamantei.
Analizând excepţia invocată în conformitate cu dispoziţiile art. 136 şi 137 C. proc. civ., Curtea apreciază excepţia ca nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 4 C. com., actele unui comerciant au natură comercială dacă ele nu au natură civilă sau contrariul nu rezultă din însuşi actul întocmit.
În speţă, imobilul vândut de SC S.T. SA a făcut parte din activul societăţii începând cu 1993, astfel încât, înstrăinarea lui are caracterul unei operaţiuni comerciale şi nu civile, efectul acestei înstrăinări fiind acela de diminuare a patrimoniului societar.
În consecinţă, chiar dacă recurenta a depus azi la dosar relaţii de la O.R.C. din care rezultă obiectul de activitate al intimatei, din care lipsesc tranzacţiile imobiliare, Curtea apreciază că prezumţia de comercialitate prevăzute de art. 4 C. com., a actului încheiat între părţi nu a fost răsturnată, câtă vreme imobilul înstrăinat a făcut parte din fondul de comerţ, iar actul a fost încheiat de un comerciant.
Analizând criticile invocate în recursul iniţial, Curtea le apreciază ca fiind parţial întemeiate, pentru următoarele considerente:
Deşi investită cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a unui contract autentic de vânzare-cumpărare pentru lipsa consimţământului şi preţul neserios, iar, în subsidiar, cu rezoluţiunea vânzării-cumpărării pentru neplata preţului, iar părţile au pus concluzii sub ambele aspecte ale cererii, instanţa de fond a analizat cererea doar din perspectiva subsidiară, pronunţându-se asupra rezoluţiunii contractului, aspect avut în vedere şi de instanţa de apel.
Acţiunea în rezoluţiunea contractului se întemeiază, potrivit art. 1020 şi 1021 C. civ., pe neexecutarea culpabilă a obligaţiei contractuale, deci pe o cauză ivită ulterior încheierii contractului, pe când nulitatea contractului se poate invoca doar pentru cauze concomitente încheierii lui, consecinţele admiterii unor asemenea cereri fiind total diferite, ca şi motivele pentru care ele pot fi formulate.
Această acţiune, deşi corect calificată de instanţa de apel ca fiind o acţiune reală în temeiul dispoziţiilor art. 1368 C. civ., a fost considerată ca întemeiată, fără însă ca instanţa de apel să analizeze şi îndeplinirea condiţiilor pentru admisibilitatea ei, condiţii invocate de apelanta pârâtă, recurenta de faţă, atât prin concluziile scrise cât şi cele orale, criticile sale fiind întemeiate sub acest aspect.
Este adevărată susţinerea recurentei în sensul că acţiunea în rezoluţiune a unui contract este o acţiune personală patrimonială cu excepţia însă a rezoluţiunii vânzării-cumpărării solicitată de vânzător, caz în speţă, când acţiunea are caracter real fiind astfel expres calificată de dispoziţiile art. 1368 C. civ.
În atare situaţie, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, termenele de prescripţie nu sunt cele prevăzute în Decretul nr. 167/1958, stipulându-se în acest sens în mod expres în art. 21 din Decretul nr. 167/1958, ci cel prevăzut în art. 1890 C. civ., criticile recurentei pe acest aspect fiind nefondate.
De asemenea, Curtea nu poate primi criticile recurentei privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1173 C. civ. şi art. 1174 C. civ., deoarece declaraţiile părţilor consemnate într-un act autentic fac dovadă până la proba contrară, iar notarul public nu a putut decât să ia act de declaraţiile părţilor, neputând să verifice veridicitatea acestora.
Astfel, Curtea nu poate reţine susţinerile recurentei în sensul că menţiunile din actul autentic cu privire la primirea de către vânzător a plăţii preţului fac dovadă până la înscrierea în fals, de vreme ce numai constatările personale ale notarului public făcute prin propriile simţuri, în limitele atribuţiilor sale, prezintă un astfel de caracter.
Deşi soluţia din apel este corectă sub acest aspect, Curtea reţine că ea nu a procedat corect atunci când a analizat „proba contrarie" solicitată de apelantă, respingându-i pe de-o parte probele solicitate în acest sens, iar pe de altă parte reţinând că aceasta nu şi-a dovedit susţinerile.
Pentru acest motiv cât şi pentru faptul că instanţa de apel nu a analizat criticile apelantei privind îndeplinirea condiţiilor acţiunii în rezoluţiune, Curtea apreciază că se impune admiterea recursului în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia de necompetenţă a instanţelor comerciale.
Admite recursul declarat de pârâta C.E. împotriva deciziei comerciale nr. 221 din 14 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3128/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3146/2009. Comercial → |
|---|
