ICCJ. Decizia nr. 3217/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3217/2009
Dosar nr. 259/2/2009
Şedinţa publică din 3 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 8 martie 2007 reclamanta SC F. D.C.I. SA Bucureşti cheamă în judecată pe pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata debitului principal în sumă de 553.214,66 lei şi a penalităţilor de întârziere aferente debitului principal în cuantum de 27.148,45 lei la data de 12 decembrie 2006 şi datorate în continuare până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 11280 din 11 octombrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii Publice şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, invocate de chematele în garanţie, admite în parte acţiunea formulată de reclamante, obligă pârâtul la plata sumei de 553.214,66 lei contravaloare produse conform contractelor nr. 6755/2004 şi nr. 2009/2005, precum şi la plata sumei de 27.148,45 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate la 12 decembrie 2006 şi în continuare până la achitarea integrală a debitului, cu 8995 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtului, admite cererile de chemare în garanţie a Ministerului Sănătăţii Publice şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi obligă în solidar chematele în garanţie la plata sumei de 580.363 lei reprezentând daune către pârât.
Reţine instanţa de fond, pentru a decide astfel, că bugetul de venituri şi cheltuieli al pârâtului, instituţie de sănătate publică, se aprobă anual, pe categorii de cheltuieli de către Ministerul Sănătăţii Publice prin Casa de Asigurări de Sănătate, în speţă Timiş, şi Autoritatea de Sănătate Publică Timiş, Ministerul Sănătăţii fiind ordonatorul principal de credite ce asigură finanţarea unităţilor din subordine conform art. 16 din Legea nr. 95/2006, dar că sumele în litigiu nu s-a dovedit a fi cuprinse în bugetul de venituri şi cheltuieli al pârâtului pentru a-i da posibilitatea acestuia să-şi onoreze obligaţiile faţă de furnizor, precum şi că nu s-a contestat cuantumul creanţei.
Apelurile declarate de chemaţii în garanţie împotriva sentinţei instanţei de fond sunt respinse ca nefondate prin Decizia comercială nr. 60 din 18 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care reţine, în acest sens, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 188, art. 190, art. 191 alin. (3) şi (6), art. 192 din Legea nr. 95/2006 modificată şi completată prin OUG nr. 75/2006, art. 20 alin. (5) din Legea nr. 106 din 25 aprilie 2006 pentru aprobarea OUG nr. 154/2005 cu privire la rectificarea bugetului de stat, şi ale Ordinului nr. 1419/533 din 21 noiembrie 2006 al Ministerului Sănătăţii Publice şi al Preşedintelui C.N.A.S. pentru aprobarea Metodologiei privind condiţiile şi modalitatea de stingere a obligaţiei de plată a unităţilor sanitare cu paturi înregistrată la 31 decembrie 2005 care, prevede că, în limita creditelor deschise de către Ministerul Sănătăţii Publice, casele de asigurări de sănătate virează, în contul unităţilor sanitare cu paturi, sumele aferente plăţilor către furnizorii de bunuri şi servicii medicale în vederea stingerii respectivelor obligaţii de plată.
Mai reţine instanţa de control judiciar că intimata reclamantă a făcut dovada pretenţiilor sale întemeiate pe cele două contracte de furnizare de medicamente care conţin şi clauze penale de obligare a intimatului pârât la plata de penalităţi de întârziere pentru neplata la scadenţă a facturilor emise în perioada septembrie 2004 – august 2005 pentru produsele furnizate, precum şi că intimatul pârât a înştiinţat pe chemaţii în garanţie în vederea fundamentării rectificării de buget, astfel încât aceştia nu pot invoca necunoaşterea situaţiei obligaţiei de plată înregistrată de pârât la 31 decembrie 2005, pentru care aceştia aveau obligaţia să asigure plata.
Prin Decizia nr. 3427 din 18 noiembrie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, admite recursurile declarate de chemaţii în garanţie împotriva deciziei de mai sus a instanţei de apel pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare a apelurilor, reţinând că instanţa de fond, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6), s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv cu privire la o acţiune în daune, iar instanţa de apel nu a dat curs obligaţiei sale de a califica juridic exact cererea, calificare în funcţie de care urma să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii de chemare în garanţie şi să se pronunţe în concret în raport de obiectul cererii, nepronunţarea instanţei asupra obiectului cererii stabilit de pârât echivalând cu o nesoluţionare în fond a cererii de chemare în garanţie şi cu o încălcare a principiului disponibilităţii.
Prin Decizia comercială nr. 201 din 14 aprilie 2009, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, admite apelurile chemaţilor în garanţie împotriva sentinţei instanţei de fond pe care o schimbă în parte în sensul că respinge cererile de chemare în garanţie şi menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, reţinând că, actele normative invocate în cauză de către pârât, respectiv OUG nr. 72/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006, fiind mult ulterioare datei la care s-au încheiat contractele dintre reclamantă şi pârât, cererile de chemare în garanţie a Ministerului Sănătăţii Publice şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate au fost greşit admise câtă vreme aceste instituţii nu au legitimare procesuală în cauză, obligaţiile asumate de pârât neputând fi transferate altor instituţii.
Împotriva deciziei de mai sus pârâtul intimat declară recurs prin care, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicită admiterea acestuia şi, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a fi reţinut greşit lipsa calităţii procesuale a chemaţilor în garanţie, iar, în subsidiar, modificarea în parte a deciziei şi a sentinţei comerciale în sensul respingerii acţiunii formulate ca rămasă fără obiect cu privire la debitul datorat în cuantum de 580.370,11 lei şi obligarea chemaţilor în garanţie la plata către recurent a sumei menţionate cu titlu de penalităţi.
În susţinerea recursului său recurentul critică instanţa de apel pentru a fi interpretat greşit cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul recurent, reţinând eronat că respectivii chemaţi în garanţie nu au calitate procesuală în cauză, şi pentru a fi pronunţat hotărârea cu greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor Ordinului nr. 1419/2006, ale OUG nr. 154/2005 [alin. (5)] aprobată prin Legea nr. 106/2006 [art. 20 alin. (5)], ale art. 192 din Legea nr. 95/2006 modificat prin art. 1 pct. 17 din OUG nr. 72/2006.
Intimaţii chemaţi în garanţie formulează întâmpinări prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul recurentului pârât prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta este fondat.
Se reţine, în acest sens, că în litigiu sunt sume incluse în facturi emise între 20 septembrie 2004 – 8 august 2005, acceptate şi neachitate, reprezentând contravaloarea medicamentelor furnizate recurentului de către intimata reclamantă în baza contractelor nr. 6755 din 1 iulie 2004 şi nr. 2079 din 17 februarie 2005, pentru care, în aplicarea clauzei penale înscrise la art. 24.2, reclamanta a calculat penalităţi de întârziere, sume necontestate de către pârâtul recurent, precum şi că prin Ordinul nr. 1419/2006 al ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui C.N.A.S. , adoptat în temeiul art. 192 alin. (2) şi ale art. 281 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, s-a aprobat Metodologia privind condiţiile şi modalitatea de stingere a obligaţiilor de plată ale unităţilor sanitare cu paturi, înregistrate până la data de 31 decembrie 2005 (art. 1), stabilindu-se expres că plata obligaţiilor menţionate se efectuează din sumele prevăzute în bugetul aprobat al Ministerului Sănătăţii Publice în cadrul Programului de administraţie sanitară şi poliţiei de sănătate, din venituri proprii şi, în completare, prin transfer de la bugetul de stat către bugetul Fondului naţional unic de asigurări de sănătate, după caz (art. 2) şi menţionându-se că în prima etapă, în limita prevederilor bugetare aprobate se sting, în ordine cronologică obligaţiile către furnizorii de medicamente înregistrate în contabilitatea unităţilor sanitare cu paturi până la data de 31 decembrie 2005 şi rămase neachitate până la data de 30 septembrie 2006 (art. 3), categorie în care se încadrează şi obligaţiile de plată ale recurentului din litigiul de faţă. Acelaşi Ordin menţionează (art. 4) că prevederile sale vor fi aduse la îndeplinire – între altele – de direcţiile de specialitate din cadrul Ministerului Sănătăţii Publice şi ale Casei Naţionale de asigurare de Sănătate.
Faţă de dispoziţiile evocate se constată că atât Ministerul Sănătăţii Publice cât şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate au fost întemeiat chemaţi în garanţie de către pârâtul recurent, întrucât aceştia aveau obligaţia alocării în termen a fondurilor bugetare necesare pârâtului ca unitate sanitară cu paturi, care nu şi-a achitat obligaţiile de plată faţă de reclamanta furnizoare de medicamente din lipsa sumelor necesare, nealocate de ordonatorul de credite, instanţa criticată stabilind deci eronat şi netemeinic că intimaţii chemaţi în garanţie nu au calitate procesuală în cauză.
Se constată, de asemenea, că, întrucât Ordinul menţionat se referă la stingerea obligaţiilor de plată ale unităţilor sanitare cu paturi, nu se poate reţine că această obligaţie priveşte numai stingerea debitului principal şi nu şi a accesoriului la acesta constând în penalităţile de întârziere, la care pârâtul recurent a fost obligat tocmai pentru că nu a efectuat la timp plata contravalorii medicamentelor furnizate din vina chemaţilor în garanţie care nu i-au alocat sumele necesare în termen util.
Astfel fiind, reţinându-se că în mod neîntemeiat, cu greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 95/2006 şi ale Ordinului 1419/2006, instanţa de apel a modificat sentinţa primei instanţe respingând cererea de chemare în garanţie a intimaţilor Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate stabilind greşit că aceştia nu au legitimare procesuală în cauză, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. Decizia recurată urmează a fi casată şi cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va analiza probele administrate în cauză şi va stabili care este suma pe care chemaţii în garanţie urmează a o achita pârâtului inclusiv penalităţile, faţă de plăţile efectuate pe parcursul litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara împotriva deciziei nr. 201 din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3216/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3224/2009. Comercial → |
|---|
