ICCJ. Decizia nr. 363/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 363/2009
Dosar nr. 2175/118/2006
Şedinţa publică din 6 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta F. Constanţa le-a chemat în judecată pe pârâtele C. Constanţa şi SC T. SRL Constanţa şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte pentru motivul că imobilul M.C.V. este proprietatea sa. În esenţă, în motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că la data de 17 decembrie 2002, A.G.A. C. Constanţa a hotărât dezafilierea de la F. şi că potrivit art. 177 din Legea nr. 109/1996, aplicabilă la data dezafilierii, prima pârâtă avea obligaţia să-i predea reclamantei imobilul, pentru motivul că acesta era cuprins în partea indivizibilă a cooperaţiei de consum, şi nu să-l închirieze încheind contract cu ceade-a doua pârâtă. S-au mai invocat şi alte motive de nulitate şi anume că s-a depăşit perioada de închiriere de un an, că nu a fost vizat contractul de închiriere de F. şi că pârâta SC T. SRL Constanţa a fost somată la data de 19 aprilie 2006 să intre în legalitate ceea ce demonstrează în opinia reclamantei intenţia de fraudă.
Sentinţa Tribunalului Constanţa, secţia comercială
Tribunalul Constanţa, secţia comercială prin sentinţa nr. 3643 din 21 iunie 2007 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei F. Constanţa şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii invocate de pârâtele D.C. şi SC T. SRL. Pe fond, acţiunea reclamantei F. Constanţa pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere încheiat la data de 1 aprilie 2007 între cele două pârâte a fost respinsă. Pentru a ajunge la această soluţie, Tribunalul a reţinut că excepţia nulităţii absolute poate fi invocată de orice persoană care are interes şi că în virtutea acestui drept în condiţiile în care reclamanta a invocat faptul că imobilul închiriat primei pârâte, după dezafiliere, este proprietatea sa, a fost justificată atât legitimarea procesuală activă cât şi interesul pentru a promova o astfel de acţiune.
Pe fond, prima instanţă a reţinut pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte că nu au fost dovedite cauze de nulitate contemporane momentului încheierii actului atacat. Au fost înlăturate susţinerile referitoare la nesocotirea art. 177 din Legea nr. 1996, în vigoare la acea dată, pe considerentul că la data încheierii contractului de închiriere – 1 aprilie 2004 – normele referitoare la distribuirea activului şi pasivului către altă cooperativă de consum asociată, ca efect al retragerii nu erau incidente în cazul cooperativei pârâte. Instanţa de fond a constatat că nu poate fi reţinută drept cauză de nulitate lipsa acordului F. pentru un contract care s-a încheiat anterior dezafilierii. Concluzia tribunalului cu privire la aceste considerente s-a bazat pe prevederile art. 968 şi art. 967 C. civ. în temeiul cărora a apreciat că o cauză este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice. În acelaşi sens a mai reţinut că împrejurările afirmate de reclamantă nu sunt de natură să răstoarne prezumţia de valabilitate a cauzei contractului de închiriere. Totodată, s-a considerat ca fiind fără relevanţă asupra valabilităţii contractului, refuzul pârâtei SC T. SRL de a da curs notificării reclamantei de a încheia un nou contract de închiriere cu aceasta, întrucât împrejurările invocate erau ulterioare încheierii contractului a cărui nulitate se solicită.
Apelul. Decizia Curţii de Apel Constanţa
Sentinţa nr. 3643/COM/2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia comercială a fost apelată de reclamanta F. Constanţa – S.C.C. În esenţă, apelanta a invocat încălcarea art. 162 din Legea nr. 109/1996 aplicabilă la data încheierii contractului de închiriere dintre cele două pârâte, nesocotirea motivelor care conduc la nulitatea respectivului contract în condiţiile în care fondul indivizibil al cooperaţiei de consum este destinat în principal desfăşurării obiectului de activitate al F. - societate cooperativă şi numai în cazuri excepţionale poate fi destinat închirierii. S-a referit apelanta şi la reaua credinţă a copârâtei SC T. SRL care a refuzat să încheie contract de închiriere cu F. la acelaşi cuantum al chiriei, reaua credinţă şi frauda celor două pârâte, în opinia apelantei reclamante, trebuia dedusă de instanţă şi din faptul că acestea au încheiat contract de vânzare - cumpărare cu privire la imobilul în discuţie.
După analiza criticilor aduse sentinţei, Curtea de Apel Constanţa prin Decizia nr. 24/ COM din 11 februarie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta F. Constanţa – S.C.C., reţinând în considerente că motivele de nulitate absolute sunt stricte şi nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii. Limitarea duratei de închiriere, refuzul pârâtei de a încheia contract de închiriere cu apelanta nu vizează în opinia Curţii de Apel încălcarea unor norme imperative la momentul încheierii contractului de închiriere.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că împrejurările invocate nu pot demonstra fraudarea legii la momentul încheierii contractului de închiriere dintre cele două pârâte şi că nu este afectată nici valabilitatea acestuia.
Recursul. Motivele de recurs formulate de reclamantă.
Prin criticile aduse deciziei pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, recurenta F. Constanţa a susţinut că „hotărârea cuprinde motive contradictorii", că s-a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi că „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii".
În sprijinul primului motiv s-a adus ca argument faptul că în contractul de închiriere încheiat de pârâte s-a menţionat că locatorul are calitatea de proprietar, deşi acesta avea doar calitatea de administrator, proprietar de drept fiind F. Constanţa, că taxele şi impozitele au fost achitate de prima intimată ca administrator şi că tentativa de a-şi aroga calitatea de proprietar prin folosirea unei adrese falsificate trebuia sancţionată de instanţă.
Prin cel de-al doilea motiv s-a invocat încălcarea art. 1418 C. civ. întrucât administratorului C. Constanţa nu i s-a permis să încheie contract de închiriere pe o durată mai mare de un an, fără să respecte avizul sau obligaţia impusă prin Decizia Biroului Executiv al C. nr. 40 din 29 iulie 1998. A mai arătat autoarea că această interdicţie rezultă dintr-o stipulaţie specială care era materializată prin avizul proprietarului F. pe aceste contracte, că nerespectarea termenului de un an şi erijarea în proprietar a intimatei C. lipseşte contractul de cauză şi, în fine, că nu s-a respectat forma ad validitate deoarece cel care a închiriat nu era proprietar, ci administrator.
În acelaşi sens al interpretării greşite a actului dedus judecăţii, recurenta a susţinut că acordul pe care îl dă F. pe contractul de închiriere are valoare de autorizaţie administrativă, iar lipsa avizului său de pe contractul de închiriere invalidează efectele locaţiunii. Prin cel de-al treilea motiv s-a invocat aplicarea greşită a legii, cu argumente în sensul că prin Decizia nr. 40/1998 (art. 3) s-a stabilit că vor putea fi închiriate în mod excepţional spaţiile care au devenit disponibile şi că în toate cazurile termenul locaţiunii nu putea depăşi un an, aceste norme obligatorii fiind înscrise în Legea nr. 109/1996, care era aplicabilă la momentul încheierii contractului, norme care au fost preluate şi prin Decizia C. la care s-a făcut referire.
Pentru motivele astfel argumentate, recurenta a solicitat modificarea hotărârilor anterior pronunţate şi în fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată. Cu referire la aceste critici, ambele intimate au solicitat respingerea recursului, prima motivând că au fost invocate cauze de nulitate care nu duc la nulitatea actului, că raportul juridic de dezafiliere a SC D.C nu atrage interzicerea dreptului de a-şi administra patrimoniul propriu şi că în momentul încheierii contractului spaţiul era în patrimoniul său. Intimata SC D.C. a depus înscrisuri pentru a demonstra că a plătit taxe, impozite şi căspaţiul îi aparţine nefiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 109/1996. Au mai invocat intimatele şi faptul că acţiunea a fost promovată cu rea-credinţă pentru reconstituire de probe întrucât la data introducerii acţiunii reclamanta cunoştea că spaţiul nu mai era în posesia D.C. ca urmare a vânzării perfectată în anul 2005 (filele 62-63 recurs).
Recursul este fondat.
1. Înalta Curte va lua în examinare motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la art. 306 alin. (3) C. proc. civ. întrucât susţinerile de la pct. 3 al recursului vizează aplicarea greşită a legii şi lipsa temeiului legal al deciziei pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.
Verificarea legalităţii deciziei atacată cu recurs de reclamanta F. are în vedere complexitatea litigiului şi temeiul legal aplicabil în speţă care a scăpat analizei de netemeinicie şi nelegalitate solicitată de apelanta reclamantă în faţa Curţii de apel.
1. Se constată din punctul de vedere al examinării propuse, că atât în faţa instanţei de fond cât şi în apel s-a pus în discuţie nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între cele două pârâte la data de 1 aprilie 2002 pe o durată de 10 ani invocându-se încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 109/1996 (art. 126, 162, 177) şi a hotărârii C. din 17 decembrie 2002 privind dezafilierea C. Constanţa din F. Constanţa.
Din considerentele deciziei pronunţată de instanţa se apel, se observă că au fost examinate criticile aduse de reclamanta apelantă prin prisma principiilor generale care stau la baza analizei nulităţii unui act juridic apreciind pe baza acestora că s-au invocat cauze anterioare momentului încheierii contractului de închiriere şi nu contemporane momentului respectiv. Această concluzie se bazează pe o analiză incompletă a cauzelor de nulitate invocate, care îşi găsesc temeiul în Legea nr. 109/1996, act normativ care reglementează organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum. De asemenea analiza aplicării acestei legi, a prevederilor statutare şi a Deciziei Biroului Executiv nr. 40 din 29 iulie 1998, art. 3 pct. c cu referire la termenul de închiriere,nu poate fi scoasă din context pentru a se reţine că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile pentru motivul că dezafilierea s-a produs după încheierea actului a cărui nulitate se solicită. Concluzia instanţei este greşită întrucât Legea nr. 109/1996 era aplicabilă şi înainte de dezafiliere ceea ce înseamnă că intimata-pârâtă era ţinută să respecte aceste dispoziţii în raporturile juridice de locaţiune încheiate cu cea de-a doua pârâtă. Instanţa nu s-a preocupat însă de calitatea în care a deţinut spaţiul intimata şi de obligaţiile care-i reveneau în această calitate faţă de reclamantă, în condiţiile legii, la momentul încheierii contractului de închiriere pus în discuţie. Trecând peste această analiză a considerat „validă" convenţia fără să examineze dacă „a fost legal făcută", element esenţial pentru a se reţine că între părţile contractante aceasta are ,,putere de lege".
2. Printr-o altă critică s-a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv vizează pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. Susţinerea recurentei cu privire la asumarea calităţii de proprietar în contractul de locaţiune de către pârâta D.C. nu poate fi examinată pentru prima dată în recurs din moment ce această chestiune nu a intrat în analiza apelului.
Din considerentele deciziei se observă că a fost doar confirmată de Curtea de Apel rezolvarea pe principii generale dată de instanţa de fond cererii de anulare a contractului de închiriere încheiat între pârâte în aprilie 2002, fără să se preocupe de obiectul acţiunii şi temeiul legal care a constituit critică în apel. Or, în raport de criticile formulate se impunea ca instanţa de apel să examineze raporturile juridice deduse judecăţii cu referire la actul juridic a cărui nulitate s-a cerut prin raportare la momentul încheierii actului a cărui nulitate s-a cerut, al datei introducerii acţiunii şi al dispoziţiilor legale aplicabile.
Cu alte cuvinte succintele considerente ale deciziei din apel fac imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţată de instanţa de apel, or, în condiţiile în care recursul este cale extraordinară de atac care îşi propune numai verificarea legalităţii soluţiei criticate nu se poate trece la o reconsiderare a situaţiei de fapt şi la o evaluare a concludentei probelor pentru a se vedea dacă soluţia criticată este legală.
În consecinţă şi acest motiv, pentru considerentele de mai sus se dovedeşte a fi întemeiat.
3. Recurenta - reclamantă a pus în discuţie prin acelaşi motiv (art. 304 alin. (7)), calitatea de proprietar asumată de prima pârâtă D.C.– S.C.C., prin contractul de închiriere încheiat în 1 aprilie 2002, înaintea dezafilierii, pe care apoi şi-a asumat-o şi la înstrăinarea imobilului prin încheierea contractului de vânzare - cumpărare depus în recurs, înstrăinare care se afirmă că era cunoscută la data introducerii acţiunii. Această problemă nu a intrat în preocuparea instanţei de apel, iar în recurs, pe calea de atac promovată de reclamantă nu se poate face o analiză a interesului recurentei de a susţine în continuare acţiunea în nulitatea contractului de închiriere, pe care a invocat-o cea de-a doua intimată în calitate de cumpărătoare.
Pentru aceleaşi raţiuni nu poate fi examinată nici susţinerea intimatei în legătură cu dreptul său de proprietate asupra bunului în discuţie care derivă din plata taxelor impozitelor, a aprobărilor şi certificatelor fiscale şi a contractului de închiriere din 2001 (anterior contractului a cărui anulare se solicită) întrucât instanţa de apel nu a examinat situaţia juridică a imobilului la data încheierii contractului în conformitate cu Legea nr. 109/1996 şi nici ulterior acestei date nu a stabilit efectele dezafilierii pârâtei D.C. din F. asupra modului de deţinere a imobilului. În lipsa acestei analize, omisă de instanţa de apel, nu se pot examina aceste critici pentru prima dată în recurs fără a priva părţile de un grad de jurisdicţie.
În fine, recurenta a pus în discuţie contractul de închiriere încheiat de pârâtele intimate prin prisma sublocaţiunii reglementată de art. 1418 C. civ., apreciind că pârâta D.C. a avut calitatea de administrator şi că în această calitate s-a comportat ca şi locatarul care a subînchiriat fără acordul locatorului. Este adevărat că în situaţiile prevăzute de art. 1418 C. civ., validitatea sublocaţiunii poate fi condiţionată de consimţământul locatorului la încheierea sublocaţiunii dar această situaţie vizează clauze înscrise în contractul principal de locaţiune. Speţa de faţă pune însă în discuţie drepturile cooperativei asociate în cadrul F., potrivit legii, faţă de bunul aflat în administrare şi câtă vreme această chestiune nu a fost lămurită, nu vor putea fi reconsiderate, în această fază procesuală drepturile recurentului asupra bunului, cu consecinţe asupra contractului de închiriere a cărui nulitate s-a cerut.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 alin. (9) C. proc. civ. recursul se va admite în sensul dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta F. Constanţa, împotriva Deciziei civile nr. 24/ COM din 11 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 353/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 414/2009. Comercial → |
|---|
