ICCJ. Decizia nr. 1072/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1072/2010
Dosar nr. 4697/1/2009
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată că prin sentinţa civilă nr. 980 din 24 octombrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 11254.1/325/2007 al Tribunalului Timiş s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara, reprezentat prin primar, şi Primăria Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii SC F.V. SRL, SC S.I. SRL şi SC P.P.I.R. SRL, având ca obiect rezoluţiune contract, s-a respins cererea de chemare în garanţie şi au fost obligaţi reclamanţii la cheltuieli de judecată în sumă de 12.669,93 lei faţă de pârâtele SC S.I. SRL şi SC P.P.I.R. SRL.
Prin Decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 68 din 31 martie 2009 se respinge apelul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 980 din 24 octombrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 11254.1/325/2007 al Tribunalului Timiş şi îi obligă pe reclamanţi să plătească pârâtei SC S.I. SRL suma de 15.861,40 lei, cheltuieli de judecată, în apel. Totodată se dispune obligarea pârâtei SC F.V. SRL la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 46.300 lei, aferentă cererii de chemare în garanţie formulată în primă instanţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în acord cu prima instanţă, că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu nu se putea face decât prin încheierea unui act în formă autentică şi că, în consecinţă contractul încheiat în formă neautentică, la data de 6 septembrie 2006, nu este producător de efecte juridice.
S-a mai reţinut că, în măsura în care în contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 14 septembrie 2006, prin care s-a transmis dreptul de proprietate, nu a fost inclusă clauza privind interdicţia înstrăinării imobilului, ca fiind dobândit în baza Legii nr. 550/2002, pe timp de 3 ani din momentul dobândirii, o atare clauză, înscrisă într-un alt act, nu poate fi invocată ca temei al rezoluţiunii şi că în aceste condiţii nu există nici motive de rezoluţiune a contractului subsecvent.
Curtea de apel a apreciat că celelalte motive invocate referitoare la existenţa unei interdicţii legale şi caracterul speculativ al contractului subsecvent nu sunt concludente în raport de cererea prin care se solicită rezoluţiunea contractelor, acestea vizând o eventuală cauză de nulitate şi că, în măsura în care în primă instanţă acţiunea a fost respinsă, culpa procesuală fiind a reclamanţilor şi nu a pârâtei, acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul dovedit prin acte depuse la dosar este justificată.
În consecinţă, s-a apreciat că apelul nu este întemeiat şi trebuie respins ca atare, iar în ce priveşte pe reclamanta Primăria Municipiului Timişoara şi ca fiind formulat de o entitate care nu are personalitate juridică şi deci nici capacitate procesuală.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs reclamanţii Municipiul Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara care au reluat textual toate criticile cuprinse şi în cererea de apel, dar pe care le-au subsumat, la final, motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Faţă de această formă a recursului, Înalta Curte urmează a-l respinge, dar va răspunde printr-un considerent comun celor două motive indicate de către recurenţi:
Curtea de apel a reţinut în mod legal că prima instanţă a stabilit în mod corect că acţiunea este neîntemeiată, întrucât, în primul rând, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 septembrie 2006 nu există interdicţia de vânzare de 3 ani ce se pretinde că ar fi fost încălcată de pârâta SC F.V. SRL, în al doilea rând nu există temei pentru a se reţine că interdicţia de 3 ani ar deriva din prevederile Legii nr. 550/2002, căci terenul vândut de Primăria Timişoara nu intră în sfera de aplicare a acestui act normativ, iar în al treilea rând, chiar dacă o asemenea interdicţie ar exista, ea ar atrage sancţiunea nulităţii contractului, iar nu pe cea a rezoluţiuni acestuia, cum s-a solicitat prin acţiune.
Deasemenea, nu se impune nici rezoluţiunea contractului încheiat între SC F.V. SRL şi pârâtele intimate, deoarece nu există în acest contract vreo clauză care să nu fi fost executată.
Reţinând aceste argumente ca fiind corecte, se va reţine distincţia între antecontractul de vânzare - cumpărare din 6 septembrie 2006, act căruia îi lipseşte forma autentică prevăzută de lege pentru ca transferul dreptului de proprietate asupra imobilului să opereze, şi contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 14 septembrie 2006, deoarece ele au un conţinut diferit, iar în cuprinsul actului autentic nu se face trimitere la antecontractul din 6 septembrie 2006 pentru a se considera că prevederile lui au fost preluate în acest mod în actul autentic de vânzare-cumpărare din 14 septembrie 2006.
În ceea ce priveşte pretinsa interdicţie de înstrăinare de trei ani, ca temei al rezoluţiunii, recurenţii prezintă două ipoteze: fie că aceasta ar decurge din contractul încheiat între Municipiul Timişoara şi SC F.V. SRL, fie că ar fi prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 550/2002.
Dacă se face o raportare la interdicţia de trei ani ca fiind născută dintr-un contract, trebuie observat că singurul contract opozabil intimatelor pârâte este cel autentificat din 14 septembrie 2006, contract ce a stat la baza înscrierii în CF a dreptului de proprietate al SC F.V. SRL şi în cuprinsul căruia nu se regăseşte vreo interdicţie de înstrăinare. În plus, chiar şi între părţile semnatare ale antecontractului această interdicţie nu produce efecte, câtă vreme ea nu a fost preluată în cuprinsul actului autentic încheiat ulterior. Această împrejurare denotă fără echivoc modificarea intenţiei iniţiale a părţilor, acestea înţelegând în cele din urmă să renunţe la interdicţia de înstrăinare de trei ani ce fusese prevăzută în antecontract.
Prin răspunsul la întâmpinare şi prin motivele de recurs reclamanţii au invocat şi faptul că această interdicţie ar decurge din dispoziţiile art. 28 din Legea 550/2002. Deşi o asemenea interdicţie este prevăzută de acest text de lege, reclamanţii pierd din vedere tocmai faptul că din cuprinsul actului autentificat din 14 septembrie 2006 nu rezultă în niciun caz împrejurarea că imobilul a fost vândut în baza acestui act normativ, astfel că nu poate fi primită susţinerea că oricum imobilul ar fi fost indisponibilizat temporar prin efectul legii. Dacă imobilul s-ar fi vândut în baza Legii nr. 550/2002, s-ar fi făcut menţiune în contractul autentic de vânzare-cumpărare, iar interdicţia s-ar fi înscris în cartea funciară în mod obligatoriu, ceea ce însă nu s-a întâmplat. După cum se poate observa, la data la care societăţile au dobândit imobilul, nu era notată în cartea funciară vreo interdicţie de înstrăinare în baza Legii nr. 550/2002. Mai mult, faptul că vânzarea s-ar fi făcut în baza dispoziţiilor acestei legi nu rezultă nici măcar din antecontractul din 6 septembrie 2006.
Oricum, chiar dacă s-ar fi aplicat interdicţia legală de înstrăinare, aceasta nu ar duce în niciun caz la rezoluţiunea ambelor contracte, ci ar fi atras nulitatea contractului prin care SC F.V. SRL a vândut imobilul, bunul întorcându-se în patrimoniul său, nicidecum în cel al reclamanţilor-recurenţi, cum solicită aceştia.
Motivele indicate de reclamanţii-recurenţi privind scopul speculativ, cauza ilicită şi imorală a contractului prin care s-a dobândit imobilul înscris în CF Timişoara, nu pot duce în niciun caz la rezoluţiunea contractului. Acestea sunt, eventual, motive de nulitate, ceea ce ar face ca desfiinţarea contractului să opereze pentru cauze existente la momentul încheierii actului, or, rezoluţiunea presupune un contact valabil încheiat, ea datorându-se unor cauze subsecvente încheierii contractului.
Oricum, argumentele invocate nu pot fi acceptate, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare încheiat între două societăţi comerciale are natură comercială, iar scopul urmărit este profitul, context în care nu se poate afirma că acest contract are o cauză ilicită şi imorală numai pentru că vânzătoarea a realizat un profit mare reprezentat de diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vânzare.
Întrucât prin motivele de recurs s-a făcut referire la rezoluţiunea contractului încheiat de intimatele pârâte şi la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, Înalta Curte va face câteva precizări şi în legătură cu aceasta ipoteză.
Această regulă, a desfiinţării actului subsecvent ca urmare a desfiinţării actului iniţial, cunoaşte mai multe excepţii, printre care şi cazul în care subdobânditorul unui imobil este de bună - credinţă şi a dobândit bunul cu titlu oneros. În această situaţie, chiar dacă actul iniţial este desfiinţat (în cazul de faţă contractul încheiat între Municipiul Timişoara şi SC F.V. SRL), contractul subsecvent îşi păstrează valabilitatea (este vorba în speţă de contractul încheiat între SC F.V. SRL ad şi celelalte pârâte).
Este mai presus de orice îndoială faptul că aceste intimate pârâte sunt cumpărători de bună-credinţă, căci la momentul la care ei au cumpărat imobilul în cartea funciară aferentă acestuia nu era înscrisă nicio interdicţie de înstrăinare, iar o asemenea interdicţie nu le-a fost adusă la cunoştinţă nici de către vânzătoare, nici de către altcineva. Din contră, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 iunie 2007, aceasta, prin reprezentantul său legal, a declarat că „imobilul mai sus descris este liber de servituţi, alte sarcini; nu este indisponibilizat", „imobilul se vinde liber de orice act sau obligaţie de natură să limiteze libera utilizare a acestuia sau dreptul deplin de proprietate asupra acestuia", toate acestea întărindu-le odată în plus convingerea că imobilul nu este supus vreunei interdicţii de înstrăinare.
Aşadar, Curtea găseşte nefondat motivul de recurs invocat de recurenţi şi prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în condiţiile în care instanţa de apel a făcut o corectă apreciere a actului juridic dedus judecăţii, astfel cum s-a expus deja, pe larg, în cuprinsul prezentei decizii.
Curtea găseşte nefondat şi motivul de recurs invocat de recurenţi şi prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar fi pronunţat o soluţie cu încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 68 din 31 martie 2009, ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenţii să plătească intimatei pârâte SC F.V. SRL Timişoara suma de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu de avocat – şi intimatei pârâte SC S.I. SRL Timişoara suma de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 68 din 31 martie 2009, ca nefondat.
Obligă recurenţii să plătească intimatei - pârâte SC F.V. SRL Timişoara suma de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu de avocat – şi intimatei - pârâte SC S.I. SRL Timişoara suma de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1065/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1074/2010. Comercial → |
|---|
