ICCJ. Decizia nr. 1080/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1080/2010
Dosar nr. 1686/111/2009
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 604/COM, pronunţată la data de 23 iunie 2009, secţia comercială a Tribunalului Bihor a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta C.F. în contradictoriu cu pârâta Banca Comercială U.Ţ.B. SA.
Spre a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, pe fondul cauzei, că, prin contractul de credit din 19 martie 2002, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale din 21 martie 2002, din 27 martie 2002 şi din 29 martie 2002, fosta Banca Comercială U.Ţ.B. SA a acordat SC O.I. SRL., reprezentată legal de C.A., un credit în valoare de 29.300 dolari S.U.A., garantat cu imobilul casă de vacanţă şi teren în suprafaţă de 5.097 mp, situat în localitatea C. înscris în C.F. Beiuşele, proprietatea lui C.F., imobil asupra căruia a fost instituită o ipotecă de rang I în sumă de 17.000 dolari S.U.A. în baza contractului de ipotecă din 21 martie 2002, autentificat din 21 martie 2002 de notarul public D.I.; că reclamanta ştia că este vorba de un împrumut de 17.000 dolari S.U.A. acordat prin contractul de credit din 19 martie 2002, modificat prin actul adiţional din 21 martie 2002, întrucât la o săptămână a semnat un nou contract de ipotecă pe 29 martie 2002, prin care instituia o ipotecă asupra imobilului înscris în C.F. pentru o suplimentare a creditului acordat prin contractul din 19 martie 2002, modificat prin actul adiţional din 27 martie 2002, de la 17.000 dolari S.U.A. la 29.300 dolari S.U.A. şi invocă în apărare propria culpă; că, dintr-o eroare materială, care nu atrage anulabilitatea actului încheiat între părţi, în contractul de ipotecă se face referire la contractul de credit din 21 martie 2002 şi la actul adiţional din 21 martie 2002, în loc de contractul de credit din 19 martie 2002 şi de actul adiţional din 21 martie 2002, întrucât principiul validităţii aparenţei de drept „error communis facit jus" înlătură nulitatea unui act încheiat într-o eroare comună; că menţionatul contract de ipotecă nu încalcă art. 1749 alin. (2), conform căruia ipoteca convenţională ia naştere prin convenţia părţilor, realizată în forma cerută de lege; că, în prezenta cauză, ipoteca s-a încheiat în forma autentică cu respectarea prevederilor art. 948 C. civ., capacitatea şi consimţământul părţilor fiind constatate de notar, obiectul determinat fiind împrumutul în valoare de 17.000 dolari S.U.A., cauza licită fiind creditul contractat de la susnumita bancă, dreptul de ipotecă fiind intabulat conform încheierii de intabulare din 2002; că, în cauză, s-a respectat principul specializării ipotecii, prevăzut de art. 1774 C. civ., în sensul determinării exacte a creanţei garantate, creditul iniţial fiind garantat prin ipoteca de 17.000 dolari S.U.A., iar suplimentările până la limita de 29.300 dolari S.U.A. sunt garantate tot cu ipotecă de rang I, conform actelor adiţionale; că prevederile art. 1774 trebuie coroborate cu art. 1785 C. civ., în conformitate cu care ipoteca instituită pentru o creanţă principală se va întinde şi asupra accesoriilor pe care le produce aceasta, cu art. 1746 alin. (2) C. civ., care prevăd că ipoteca continuă să existe asupra întregului imobil, chiar dacă o parte din datorie a fost plătită, conform principiului indivizibilităţii ipotecii, şi cu art. 1890 C. civ., care prevede că ipoteca va subzista atâta vreme cât va fi obligaţia principală garantată; că reclamanta are, atât calitatea de garant ipotecar, cât şi calitatea de codebitor solidar, iar, conform art. 1039 şi urm. C. civ., Banca, datorită calităţii sale de creditor garantat, are posibilitatea de a urmări pe reclamantă fără condiţia urmăririi prealabile a celuilalt codebitor solidar. Instanţa de fond a considerat că situaţia este similară în cazul contractului de ipotecă din 29 martie 2002, autentificat sub din 29 martie 2002 de notar public V.C., înscris în C.F. şi a ipotecii în valoare de 29.300 dolari S.U.A., a contractului de ipotecă din 5 aprilie 2001, autentificat din 5 aprilie 2001, ipoteca de rang I, înscrisă în C.F., cu ipoteca în valoare de 638.250.000 rol, a contractului de credit din 19 martie 2002 şi actelor adiţionale din 21 martie 2002, din 27 martie 2002 şi din 29 martie 2002.
Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Oradea, prin Decizia nr. 75/C, pronunţată la data de 13 octombrie 2009, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă rejudecare, cu motivarea că instanţa de fond nu a cercetat afirmaţiile reclamantei, făcute „atât în acţiune" cât şi „în apel", referitoare la neacordarea creditului SC O.I. SRL. care „ar fi trebuit să constituie obiectul contractului de credit din 19 martie 2002", credit, garantat prin contractele de ipotecă din 2002, neadministrând nicio probă în acest sens.
Instanţa de apel a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., considerând că se impune, în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, administrarea probelor, constând în toate înscrisurile aflate la dosarul de creditare, inclusiv efectuarea unei expertize contabile pentru stabilirea adevărului în cauză, a unei stări de fapt reale şi pentru aplicarea corectă a legii în ce priveşte respectarea dreptului de apărare şi la un proces echitabil.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs intimata Banca Comercială U.Ţ.B. SA, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că Decizia recurată, prin care s-a desfiinţat sentinţa tribunalului, este nelegală, dată cu aplicarea greşită a legii, având în vedere că prima instanţă a soluţionat cauza în fond, „în întregul ei".
Recursul este fondat.
Astfel, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Este de observat că ipotezele prevăzute de enunţatul text legal nu se regăsesc în speţă, întrucât tribunalul a soluţionat cauza în fond cu legala citare a părţilor şi că instanţa de apel, fără a identifica în mod concret motivul de nulitate al sentinţei tribunalului, a anulat această hotărâre şi, contrar dispoziţiilor art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a încălcat precitatele dispoziţii legale, inducând prin aceasta incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, care, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi, propuse în condiţiile art. 292 C. proc. civ., dacă va considera că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta B.C. U.Ţ.B. SA Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea nr. 75 din 13 octombrie 2009, casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului pe fond aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1079/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1082/2010. Comercial → |
|---|
