ICCJ. Decizia nr. 1175/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1175/2010
Dosar nr. 15747/3/2005
Şedinţa publică din a 24 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 aprilie 2005 reclamanta SC R. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA (fostă SC E.I. SA) societate aflată în procedura de lichidare judiciară şi SC E. SA Bucureşti pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa să constate rezilierea contractului de leasing din 20 noiembrie 1998 încheiat între SC C. SA Alexandria (devenit ulterior în urma fuziunii SC R. SA) şi SC E.I. SA (în prezent C.) şi evacuarea celor două pârâte din imobilul situat în Alexandria, în suprafaţă de 1.695 mp.
În motivarea cererii a arătat că în temeiul art. 14 din O.G. nr. 51/1997 a notificat rezilierea contractului de leasing din 20 noiembrie 2008, cu scrisoarea recomandată din 18 februarie 2004, apreciind că acest contract a fost încheiat intuitu personae cu pârâta SC E. SA, drepturile din acest contract neputând fi cedate, la baza acestuia stând O.G. nr. 51/1997 şi că cele două pârâte nu mai pot justifica deţinerea imobilului prin vreun titlu valabil .
La data de 25 mai 2005 pârâta SC C. SA – societate în lichidare a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia greşitei compuneri a completului, excepţia litispendenţei, excepţia conexităţii, incidentul procedural al suspendării acţiunii până la momentul soluţionării de către judecătorul sindic a validităţii măsurii lichidatorului judiciar de transformare a raportului obligaţional conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţii respinse prin Încheierea din şedinţa publică de la data de 17 iunie 2005, iar la data de 16 septembrie 2009 SC T.S. SRL, în calitate de mandatar al SC S.S., SC C.D.S. şi SC I.V.S. conform procurilor speciale şi contractelor de reprezentare în temeiul dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, în calitate de creditor la masa credală a SC C. SA în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 8253/1999 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică.
Prin Sentinţa comercială nr. 6942 din 21 mai 2007 Tribunalul Bucureşti secţia a VI-a comercială, a respins excepţia lipsei de interes ca neîntemeiată, a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de SC T.S. SRL.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a apreciat pe excepţii că reclamanta justifică un interes în formularea acţiunii, chiar în condiţiile în care a susţinut că sub aspectul dreptului substanţial, creanţa derivând din contractul de leasing a fost în întregime stinsă prin plată, aşa încât a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei .
Pe fondul litigiului, a reţinut că reclamanta a notificat rezilierea contractului de leasing din 20 noiembrie 1998 şi că la data de 14 februarie 2005 între SC C. SA – societate în lichidare – în calitate de cedent stipulant şi SC E. SA în calitate de cesionar promitent, a fost încheiat în condiţiile art. 51 din Legea nr. 64/1995, contractul de cesiune de drepturi dublat de stipulaţie pentru altul, având ca obiect toate drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale născute în temeiul contractului de leasing imobiliar cu clauză fermă de cumpărare, cesionarul promitent obligându-se să achite direct cedentului, toate redevenţele exigibile împreună cu toate accesoriile acestora, contract care a fost notificat reclamantei la 21 februarie 2005.
A mai reţinut că reclamanta a formulat contestaţie faţă de actul de cesiune, susţinând caracterul intuitu personae al contractului de leasing, astfel că drepturile nu pot fi cedate, că prin Decizia nr. 5184/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, SC E.I. SA a fost obligată la plata sumei de 415.388.556 lei diferenţă redevenţe şi că în cauză nu este aplicabilă O.G. nr. 51/1997, ci dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 care reglementează încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau asociaţii, în situaţiile în care acestea au efectuat investiţii în activele pe care le utilizează.
Cu privire la art. 8 din contractul de leasing instanţa a apreciat că acesta este un pact comisoriu de gradul II, astfel că rezilierea este inoperantă începând cu data invocată de reclamantă (18 februarie 2004), pactul în redactarea menţionată neexcluzând intervenţia instanţei de judecată, iar în baza acestor considerente şi a concluziilor raportului de expertiză a reţinut că redevenţele au fost achitate în totalitate, plăţile fiind valabil făcute de SC E. SA, astfel că potrivit art. 1020 – 1021 C. civ. şi art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 a respins cererea de reziliere ca nefondată şi în consecinţă a respins şi cererea privind evacuarea pârâtelor din spaţiul care face obiectul cesiunii.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel care a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 561 din 17 decembrie 2008, prin care s-a luat act că intimatele nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a apreciat temeinicia şi legalitatea sentinţei pronunţată în fond, reţinând că adresa de notificare a rezilierii datează din 21 februarie 2005 şi nu din 18 februarie 2005 (reclamanta susţinând eronat că ar fi fost din 18 februarie 2004) că Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a comercială, a soluţionat contestaţia formulată de SC R. SA privind valabilitatea contractului de cesiune de drepturi încheiat între SC C. SA prin lichidator judiciar şi SC E. SA, prin Sentinţa comercială nr. 2369 din 22 mai 2008 conform căreia aceasta a fost respinsă, sentinţa rămânând irevocabilă, astfel că a considerat rezolvată validitatea contractului de cesiune, întrucât s-a stabilit acest aspect de către instanţă cu putere de lucru judecat; că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 şi nu O.G. nr. 51/1997 cum corect a apreciat şi instanţa de fond; că art. 8 din contractul de leasing are valoarea unui pact comisoriu de grad I, care repetă dispoziţiile art. 1020 C. civ. şi care, raportat la condiţia rezolutorie invocată legată de intrarea în procedura de lichidare judiciară a SC C. SA, nu poate constitui temei de reziliere de drept a contractului, împlinirea condiţiei rezolutorii neavând ca efect rezilierea contractului, cu atât mai mult cu cât acest temei nu a fost invocat prin cererea introductivă; că faţă de dispoziţiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ., schimbarea temeiului de drept şi motivele cererii de chemare în judecată nu este permisă, astfel că declaraţia unilaterală de reziliere nu produce efecte juridice, instanţa neputând constata intervenţia rezilierii, putând doar a dispune rezilierea la cerere, ceea ce nu s-a cerut şi că plata redevenţelor s-a tranşat definitiv şi irevocabil, plăţile fiind valabil făcute, validitatea contractului de cesiune de drepturi şi validitatea ofertei reale urmată de consemnaţiune fiind confirmate.
A mai reţinut instanţa de apel că expertiza întocmită în cauză nu a fost contestată la fond, apelanta achiesând la concluziile acesteia, că respingerea capătului de cerere privind evacuarea este consecinţa firească a modului de soluţionare a primului capăt de cerere şi că intervenienta SC T.S. SRL a justificat un interes în formularea cererii fiind corect admisă cererea de intervenţie în interes propriu, fiind – de asemenea – respectat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC R. SRL Bucureşti a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea sau modificarea deciziei atacate, admiterea apelului şi în fond admiterea cererii de chemare în judecată, indicând în acest sens art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
A susţinut în cererea de recurs că hotărârea dată în legătură cu cererea de intervenţie a fost dată în contradictoriu cu o persoană care nu este parte în proces, fără citarea adevăraţilor intervenienţi, întrucât intervenienta SC T.S. SRL nu exercită drepturi proprii, ci a acţionat ca un mandatar al celor trei societăţi, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 112 şi 67 alin. (1), 85 şi 261 alin. (1) C. proc. civ.; că hotărârea cuprinde motive străine cererii de chemare în judecată aceasta menţionând „contestaţia formulată” în cauză nefiind formulată o astfel de contestaţie, pe care o consideră o eroare a instanţei; că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că O.G. nr. 51/1997 nu este aplicabilă în speţă, aceasta constituind în realitate actul normativ aplicabil contractului de leasing iar art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 reglementează contractul de leasing încheiat în procedura de privatizare a societăţilor comerciale şi nu drepturile şi obligaţiile prevăzute de contractele de leasing prevăzute în O.G. nr. 51/1997 iar pentru SC R. SRL Bucureşti nu s-a motivat de ce nu a fost societate de leasing, SC C. SA, cât şi ea, recurenta, având în obiectul lor de activitate operaţiuni de leasing, fiind întrunite condiţiile pentru încheierea unui contract de leasing.
În consecinţă, chiar dacă s-a apreciat de instanţa de apel că respectivul contract nu ar intra sub incidenţa dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997 ar fi trebuit, în virtutea dispoziţiilor art. 969 C. civ., să se reţină că potrivit celor stipulate de părţi în art. 8 din contract, la momentul intrării în procedura insolvenţei a cocontractantului, rezilierea a operat de drept.
De asemenea instanţa de apel a calificat greşit cererea sa deoarece în speţă nu este vorba despre o rezoluţiune sancţiune pentru culpă contractuală, ci o rezoluţiune ca urmare a împlinirii condiţiei rezolutorii, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1004 şi urm. C. civ. şi 1019 C. civ. şi nu 1020 – 1021 C. civ.; că în mod greşit s-a reţinut că la fond nu s-a cerut rezilierea contractului pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii întrucât a fost invocat art. 8 din contractul de leasing, care a preluat art. 14 din O.G. nr. 51/1997, în speţă neavând relevanţă achitarea redevenţei deoarece rezilierea nu s-a cerut pentru culpă în executarea contractului; că instanţa nu s-a pronunţat asupra nulităţii expertizei, raportată la art. 205 C. proc. civ., şi că deşi prin Decizia nr. 5184/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost obligată pârâta să plătească 415.988.556 lei, instanţa a reţinut că redevenţele au fost achitate în totalitate chiar dacă nu s-a achitat această sumă în întregime; că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil conform art. 6.1. din C.E.D.O., instanţa neprocedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor (nu se explică de ce SC R. SRL nu are calitate de societate de leasing, de ce s-a aplicat expertiza U., nu se regăseşte dezbaterea asupra diferenţei dintre reziliere ca urmare a culpei contractuale şi ca urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii; că hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu SC C. SA care a fost radiată ca urmare a fuziunii cu SC E. SA.
Prin întâmpinare SC E. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre criticile invocate.
Recursul reclamantei este întemeiat urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta:
Înaintea analizării recursului Curtea apreciază, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că se impune o restructurare a criticilor dezvoltate în motivarea recursului şi încadrarea lor în motivele de recurs invocate global de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. în finalul cererii.
Astfel, Curtea apreciază că, deşi recurenta a încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modul greşit de soluţionare a cererii de intervenţie, cât şi nulitatea raportului de expertiză raportată la admiterea greşită a unor obiective pentru expertiză, aceste critici nu se încadrează în motivul de recurs invocat deoarece ele nu privesc încălcarea unor norme de procedură sancţionate cu nulitate în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea cererii de intervenţie vizând aplicarea greşită a legii, iar admiterea greşită a unor obiective pentru expertiză vizând o chestiune ce ţine de judecata litigiului şi nu de îndeplinirea unui act de procedură.
În consecinţă, recursul reclamantei urmează a fi analizat şi prin prisma acestor precizări, cât şi a ordinii invocării criticilor.
Astfel, modul greşit de apreciere asupra admisibilităţii cererii de intervenţie poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la aplicarea greşită a legii, interpretarea eronată a normei juridice aplicabile.
Sub acest aspect Curtea apreciază că în mod greşit a fost admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulate în temeiul art. 49 alin. (2) C. proc. civ. de către SC T.S. SRL Bucureşti, în calitate de mandatar al societăţilor SC S.S. SA, SC C.D.S. SA şi SC I.V.S. SA, fără ca instanţa de fond, cât şi cea de apel să verifice conţinutul procurilor speciale şi mandatelor depuse în limba italiană (la filele 260 – 266 dosar fond) şi netraduse în fazele procesuale anterioare, ci abia în recurs.
În acest sens Curtea reţine că, aşa cum rezultă din procura specială aflată la fila 69 dosar recurs, SC I.V.S. SA a desemnat-o mandatar special în România pe SC T.S. SRL Bucureşti pentru a o reprezenta „în procedura în curs de cercetare în faţa Tribunalului din Bucureşti, secţia comercială nr. 8253/1999, în ceea ce priveşte SC E.I. SA acum SC C. SA apărând propriile interese ale mandantei în toate etapele procedurii în scopul de a obţine din această procedură plata creditului care îi revin societăţii mandante în confruntarea cu societatea română după cum rezultă din Sentinţa nr. 2525 din 30 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti.”
Contractul de mandat încheiat între SC T.S. SRL Bucureşti şi SC S.S. SA, mandatează pe SC T.S. SRL Bucureşti s-o reprezinte pe SC S.S. SRL (fila 76 dosar recurs) în procesul împotriva SC E.I. SA „în toate etapele procesului cu scopul de a recupera fie creditul pe care SC S.S.M. SRL (U.D.) îl deţine în ceea ce priveşte societatea amintită, datorită lipsei soldului achitării pe livrări, cât şi toate cheltuielile legale la care va fi supusă SC S.S. SRL.”
Contractul încheiat între SC T.S. SRL şi SC C.D. SRL, face referiri la mandatarea SC T.S. SRL Bucureşti pentru a o reprezenta împotriva SC E.I. SA, în toate etapele procesului cu scopul de a recupera, fie creditul pe care C.D. îl deţine în ceea ce priveşte societatea amintită, datorită lipsei soldului/achitării pe livrări, cât şi toate cheltuielile legale la care va fi supusă C.D. (fila 75 dosar recurs).
Intervenţia în interes propriu, denumită şi intervenţie principală sau agresivă, este o formă de participare a terţelor persoane în procesul civil, terţul trebuind să justifice un drept subiectiv, acţiunea având un caracter strict personal neputând fi exercitat decât de titularul dreptului subiectiv.
Potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ. „intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”.
Din motivarea cererii de intervenţie în interes propriu rezultă că SC T.S. SRL a invocat în susţinerea acesteia calitatea sa de creditor chirografar la masa credală a SC C. SA în cauză ce formează obiectul Dosarului nr. 8253/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială.
Cum cauza de faţă nu are ca obiect procedura falimentului, din Dosarul nr. 8253/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială, ci constatarea rezilierii contractului de leasing şi evacuarea SC E. SA din spaţiul ocupat fără titlu şi cum în această din urmă cauză, SC T.S. SRL nu a dovedit că justifică un drept subiectiv şi că este titularul dreptului dedus judecăţii, acţiunea neavând un caracter strict personal, cererea trebuia respinsă.
Din înscrisurile depuse în justificarea calităţii sale nu rezultă că SC T.S. SRL urmăreste realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând să câştige pentru sine obiectul procesului, acesta fiind doar un reprezentant al celor trei societăţi şi nu în cauza de faţă ci, în Dosarul nr. 8253/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială.
Ca urmare, Curtea constată că în mod greşit cele două instanţe au aplicat dispoziţiile art. 49 (alin. (2) C. proc. civ. motiv pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ. va admite recursul, va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă şi va schimba sentinţa instanţei de fond în partea referitoare la cererea de intervenţie pe care o va respinge.
Referitor la celelalte motive cu privire la care recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., acestea urmează a se respinge, cu consecinţa menţinerii celorlalte dispoziţii ale sentinţei, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Se constată astfel că instanţa de apel corect a menţinut soluţia instanţei de fond, în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, lege specială care reglementează încheierea contractelor de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare şi condiţiile încheierii acestuia, reţinând greşita interpretare a recurentei privind aplicarea O.G. nr. 51/1997, lege generală privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing şi care nu reprezintă temeiul vânzării imobilelor care fac obiectul unor contracte de locaţie de gestiune, de încheierea sau asociere, acest din urmă act neavând în vedere situaţia specială a imobilelor care fac obiectul contractului de locaţie de gestiune, încheiere sau asociere.
În aplicarea dispoziţiile art. 27 din O.U.G.nr. 88/1997 potrivit cărora societăţile comerciale prevăzute de acest act normativ care au în derulare contractele de locaţie de gestiune, de închiriere sau de asociere în participaţiune pot încheia contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau asociaţii în situaţiile în care aceştia au efectuat investiţii în activele pe care le utilizează, legiuitorul nu a avut în vedere ca societăţile respective să fie societăţi de leasing, condiţiile cerute de acest act normativ pentru încheierea unui contract de leasing imobiliar fiind aceea ca societăţile nominalizate să aibă calitatea de părţi în contractele de locaţie de gestiune, de închiriere sau de asociere în participaţiune, contractele să fie în derulare şi locatarul să fi efectuat investiţii, context în care se va respinge motivul invocat de recurentă privitor la aplicarea în cauză a dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997 şi justificarea calităţii de societate de leasing.
Curtea va respinge şi motivul referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1004-1019 C. civ. şi art. 1020 și 1021 C. civ., potrivit căruia instanţa a interpretat greşit motivul rezilierii contractului faţă de împrejurarea că rezilierea contractului este determinată de îndeplinirea condiţiei rezolutorii prevăzută de art. 8 din contractul de leasing şi nu de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale .
Este de reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea rezilierii contractului de leasing întrucât contractul a fost încheiat intuitu personae, drepturile prevăzute de contract neputând fi cedate, cu precizarea că notificarea de reziliere s-a făcut în temeiul art. 14 din O.G. nr. 51/1997.
Cu alte cuvinte s-a cerut rezilierea contractului de leasing din 20 noiembrie 1998 cu motivarea de fond a executării necorespunzătoare a contractului în ceea ce priveşte încălcarea dreptului de a încheia un contract de cesiune, temeiul de drept indicat fiind art. 8 din contractul de leasing raportat la art. 14 din O.G. nr. 51/1997, articol care cuprinde în conţinutul său două ipoteze: una pentru neîndeplinirea obligaţiilor din contract, având caracter sancţionator, cealaltă pentru situaţia când soarta contractului depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului, neavând caracter sancţionator, aceasta din urmă fiind o condiţie rezolutorie expresă care nu are legătură cu pactul comisoriu.
Ulterior, pârâta şi-a precizat motivul rezilierii în sensul că în speţă nu este vorba despre o rezoluţiune sancţiune pentru culpă contractuală, ci o rezoluţiune ca urmare a împlinirii condiţiei rezolutorii, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1004 şi urm. C. civ. şi 1019 C. civ. şi nu 1020 – 1021 C. civ., condiţia rezolutorie fiind legată de situaţia în care intervine reorganizarea sau lichidarea judiciară, locatorul având dreptul să rezilieze contractul, aşa încât Curtea constată că în cauză se aplică conform principiului disponibilităţii art. 8 teza a II-a din contractul de leasing care face obiectul prezentei cauze.
Condiţia rezolutorie ca modalitate a actului juridic civil este un eveniment viitor şi nesigur, de care depinde desfiinţarea actului juridic civil afectând astfel existenţa acestuia.
Ca urmare, condiţia rezolutorie invocată în speţă ca temei al rezilierii de drept a contractului de leasing nu are suport legal în contextul dat, locatorul având obligaţia ca într-o atare situaţie să apeleze la instanţă pentru ca aceasta să dispună asupra rezilierii contractului, nu în baza pactului comisoriu ci, în temeiul îndeplinirii condiţiei rezolutorii ca modalitate a actului juridic civil, de care depinde însăşi existenţa acestuia, îndeplinirea condiţiei rezolutorii determinând desfiinţarea actului juridic.
Îndeplinirea condiţiei rezolutorii ca modalitate a actului juridic nu are legătură cu aplicarea sancţiunii rezilierii contractului în situaţia în care părţile au prevăzut în contract un pact comisoriu deoarece pactele comisorii sunt clauze contractuale exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, fiind derogatorii de la art. 1021 C. civ. în sensul că urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţelor judecătoreşti în pronunţarea rezoluţiunii contractului, producând efecte mai mult sau mai puţin energice după modul cum sunt redactate, după stipulaţiile cuprinse.
Pactele comisorii exprese nu se confundă cu condiţia rezolutorie expresă, aceasta fiind o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străine de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator, în timp ce în cazul pactului comisoriu expres rezoluţiunea se datorează exclusiv neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor fiind pusă în valoare la iniţiativa creditorului.
În aceste împrejurări notificarea comunicată la data de 18 februarie 2005 nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru constatarea rezilierii de drept efectuată unilateral de către reclamantă ca urmare a aplicării unui pact comisoriu de grad IV, aşa cum a precizat recurenta reclamantă, întrucât pe de o parte art. 8 din contractul de leasing nu este pact comisoriu de grad IV, - pactul comisoriu de grad IV este acela prin care părţile stipulează că în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă având ca efect desfiinţarea necondiţionată a contractului – iar pe de altă parte având în vedere învestirea instanţei cu soluţionarea capătului de cerere privind rezilierea contractului pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii, instanţa nu poate depăşi limitele învestirii sale constatând că invocarea pactului comisoriu de grad IV nu are relevanţă în cauză deoarece motivul rezilierii a fost legat intrinsec de îndeplinirea condiţiei rezolutorii situaţie în care Curtea constată că notificarea menţionată nu constituie nici temei al desfiinţării contractului pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii ca modalitate a actului juridic, prin ea însăşi neavând puterea de a rezilia un contract, rezoluţiunea contractului în aceste situaţii neputând să opereze decât dacă s-ar fi cerut instanţei să pronunţe o hotărâre în acest sens, în ambele cazuri neputând fi exclusă intervenţia instanţei.
Or, în speţă pârâta a solicitat ca instanţa să constate reziliat contractul de leasing şi cum notificarea mai sus menţionată nu dovedeşte că acest contract a fost reziliat de drept în condiţiile legii, instanţa de apel, în sfera atribuţiilor sale şi cu respectarea principiului disponibilităţii, corect a menţinut soluţia instanţei de fond prin care s-a respins cererea privind rezilierea contractului pe motivul că declaraţia unilaterală de reziliere nu produce efecte juridice, instanţa neputând constata intervenţia rezilierii, putând doar să dispună rezilierea contractului la cerere, capăt de cerere care însă nu a făcut obiectul dosarului.
Se constată astfel că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale menţionate mai sus nefiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. privind modificarea deciziei atacate şi că pentru aceleaşi motive nu poate fi reţinut nici motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil conform art. 6 pct. 1 din C.E.D.O.
Faţă de obiectul litigiului criticile din recurs legate de efectuarea şi validarea expertizei, precum şi cele legate de corectitudinea constatării achitării preţului vânzării nu au relevanţă în cauză întrucât singurul motiv de reziliere aşa cum a fost precizat de recurentă constă în îndeplinirea condiţiei rezolutorii ca modalitate a actului juridic, condiţie care nu pune în discuţie executarea contractului.
Pentru motivele invocate mai sus Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica decizia atacată doar cu privire la soluţionarea cererii de intervenţie în sensul admiterii apelului declarat de aceeaşi parte şi schimbării sentinţei pronunţate de instanţa de fond în sensul că respingerii cererii de intervenţie formulată în interes propriu de SC T.S. SRL Bucureşti, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei şi luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC R. SRL Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 561 din 17 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de aceeaşi parte împotriva Sentinţei nr. 6942 din 29 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge cererea de intervenţie formulată de SC T.S. SRL Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Ia act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1829/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1766/2010. Comercial → |
|---|
