ICCJ. Decizia nr. 1341/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1341/2010
Dosar nr. 4940/1/2009
Ședința publică din 22 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Sentinţa comercială nr. 1865 din 22 aprilie 2005 a anulat ca netimbrată cererea formulată de D.M. şi a respins ca prescrise acţiunile formulate de S.D.C., V.D. şi Z.G.F..
Au fost respinse cererile formulate de P.V., S.E. şi E.M.
Au fost admise acţiunile formulate de G.N., N.E., S.N. şi G.E. în contradictoriu cu pârâtele SC S.I. SA şi A.V.A.S. Bucureşti şi obligate pârâtele în solidar să plătească următoarele sume:
- lui G.N. contravaloarea a 2199 unităţi de fond în sumă de 228.080.280 lei ce se va actualiza cu indicele de inflaţie pentru perioada 30 mai 2000 şi până la data efectivă;
- lui G.E. contravaloarea a 2750 unităţi de fond în sumă de 285.230.000 lei ce se va actualiza cu indicele de inflaţie pentru perioada 30 mai 2000 şi până la data efectivă;
- lui N.E. contravaloarea a 581 unităţi de fond în sumă de 60.261.320 lei ce se va actualiza cu indicele de inflaţie pentru perioada 30 mai 2000 şi până la data efectivă;
- lui S.N. contravaloarea a 465 unităţi de fond, în sumă de 48.229.800 lei ce se va actualiza cu indicele de inflaţie pentru perioada 30 mai 2000 şi până la data efectivă.
Au fost obligate pârâtele SC S.I. SA şi A.V.A.S. în solidar să plătească următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată:
- lui G.N. suma de 15.873.112 lei;
- lui G.E. suma de 15.694.200 lei;
- lui N.E. suma de 4.338.954 lei şi
- lui S.N. suma de 7.700.000 lei.
În final au fost respinse cererile formulate de G.N., G.E., N.E. şi S.N. în contradictoriu cu F.N.I.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta D.M. deşi a fost legal citată cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru, aceasta nu a respectat dispoziţiile legale în materie, impunându-se în condiţiile Legii nr. 146/1997 anularea ca netimbrată a cererii.
Reclamanţii S.V.D. şi Z.G.F., deşi au timbrat cererile de chemare în judecată, le-au depus după îndeplinirea termenului de prescripţie extinctivă, iar aceste cereri formulate în modalitatea intervenţiei principale reprezintă în realitate adevărate cereri de chemare în judecată. Ele sunt supuse prescripţiei reglementate de Decizia nr. 167/1954, căzând sub incidenţa termenului general de prescripţie de 3 ani.
Referitor la aceleaşi cereri s-a mai reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la 24 mai 2000 când toate punctele prin care s-a derulat activitatea de primire a cererilor de răscumpărare şi de plată a contravalorii unităţilor de fond au fost închise, devenind evident că intenţia administratorului F.N.I. a fost aceea de a nu mai plăti sumele de bani datorate.
Reclamantele S.E., P.V. şi E.M. nu au făcut dovada cumpărării unor unităţi de fond F.N.I.
Cererile formulate de G.N., G.E., N.E. şi S.N. au fost găsite întemeiate.
După o analiză a încheierii contractului de înfiinţare a F.N.I. data de 17 august 1995 şi a contractului de administrarea fondului cu SC S.I. SA din data de 21 august 1995, s-a reţinut că administratorul SC S.I. SA, contrar prevederilor imperative ale art. 40 şi 44 din O.G. nr. 24/1993, nu a încheiat un contract cu o societate de depozitare, care avea dreptul şi obligaţia de a calcula valoarea titlurilor de participare, titluri denumite unităţi de fond.
La data de 6 decembrie 2000 un membru al Consiliului de Încrederea al F.N.I., preşedintele SC C.E.C. SA şi preşedintele – director general al SC S.I. SA au semnat, în numele şi pentru entităţile pe care le reprezentau, un contract intitulat „de fidejusiune/cauţiune”. În anul următor, la 24 mai 2004, prin dispoziţia preşedintelui – director general al SC S.I. SA a fost sistată orice activitate a acestei societăţi pentru F.N.I. deoarece lipseau lichidităţile.
Prin Decizia nr. 183 din 15 iunie 2000, C.N.V.M. a retras autorizaţia de funcţionare a societăţii de administrare SC S.I. SA pentru că nu a încheiat un contract cu o societate de depozitare. Ministerul Public şi Poliţia au declanşat o anchetă penală, fiind emisă şi o ordonanţă prin care s-a interzis orice transfer de drepturi patrimoniale (inclusiv sume de bani) privind bunurile F.N.I. administrate de SC S.I. SA. Cei ce deţineau unităţi de fond la F.N.I. s-au văzut în imposibilitate de a răscumpăra titlurile deţinute, iar aceia care le răscumpăraseră n-au mai putut primi suma reprezentând contravaloarea lor.
S-a reţinut că răspunderea SC S.I. SA este necesar a fi analizată prin prisma regulilor de drept comun ale mandatului şi a regulilor specifice raporturilor dintre un fond deschis de investiţii şi o societate de administrare, sens în care apare cât se poate de evident că societatea de administrare se face vinovată de neîncheierea unui contract cu o societate de depozitare şi de recalcularea valorilor unităţilor de fond în conformitate cu contractul de administrare şi cu dispoziţiile O.G. nr. 24/1993.
Între cei care au cumpărat titluri de participare la F.N.I., C.E.C. SA şi SC S.I. SA sau născut următoarele obligaţii: SC S.I. SA s-a obligat să răscumpere şi să plătească unităţile de fond, în caz de administrare defectuoasă a banilor şi s-a obligat să răspundă pentru daune, iar C.E.C. SA a garantat obligaţie SC S.I. SA în legătură cu sumele de bani ce trebuiau plătite investitorilor care solicitau răscumpărarea titlurilor de participaţie.
Contractul prin care C.E.C. SA şi-a asumat obligaţia de garanţie a fost declarat valabil prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar prin Legea nr. 333/2001 toate drepturile şi obligaţiile C.E.C. SA decurgând din acest contract au fost preluate de actuala A.V.A.S.
În prezentul litigiu nu sunt incidente reglementările cuprinse în art. 19 şi 20 C. proc. pen., deoarece temeiurile de drept şi de fapt invocate de investitorii F.N.I. diferă: în prezenta cauză se cere plata unor sume de bani exclusiv în temeiul răspunderii contractuale şi se invocă neexecutarea contractului dintre F.N.I. şi SC S.I. SA şi neexecutarea contractului de fidejusiune/cauţiune iar în litigiul penal temeiurile răspunderii civile invocate de cei care s-au constituit parte civilă sunt faptele ilicite ale celor care au avut calitatea de reprezentanţi legali ai persoanelor juridice respective.
În legătură cu beneficiul de discuţiune, invocat în conformitate cu dispoziţiile art. 2.2 din contractul de fidejusiune/cauţiune, a reţinut că aceste dispoziţii sunt conforme cu cele ale art. 42 alin. (1) C. com. şi înlătură prezumţia de solidaritate contra fidejusorului C.E.C. SA, răspunderea acestuia din urmă şi a succesorului său legal A.V.A.S. impunându-se a fi analizată în conformitate cu dispoziţiile art. 1162 – 1165 C. civ. Prima instanţă a reţinut că pârâta C.E.C. SA a invocat anterior primei zile de înfăţişare beneficiul de discuţiune, numai că nu poate obţine acest beneficiu întrucât nu a indicat acele bunuri sau valori ale debitorului principal împotriva cărora să se poată îndrepta reclamanţii, pe cale de consecinţă urmând a răspunde solidar cu debitorul principal.
În ce priveşte durata contractului de fidejusiune/cauţiune, a reţinut că a fost stabilită la un an de la data semnării, că C.E.C. SA putea să rezilieze contractul fără notificare prealabilă, dar a solicitat răscumpărarea unităţilor de fond achiziţionate, fără ca cererea să fie onorată, motiv pentru care şi-a exercitat dreptul de a denunţa unilateral contractul în conformitate cu art. 1 pct. d din contract, însă acest articol face referire numai la imaginea şi credibilitatea C.E.C. SA.
A fost fundamentată concluzia potrivit căreia SC S.I. SA şi A.V.A.S. ca succesoare a C.E.C. SA au obligaţia solidară de a plăti reclamanţilor sumele reprezentând contravaloarea unităţilor de fond la valoarea publicată a acestora, iar pentru ca sumele să reprezinte o valoare egală cu cea de la data scadenţei obligaţiei, sumele de bani au fost acordate cu posibilitatea actualizării în cursul executării silite în funcţie de coeficientul de scădere al puterii de cumpărare a monedei naţionale pentru perioada mai 2000 şi până la plata efectivă.
S-a apreciat că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, el nefiind parte în contractele invocate de reclamanţi.
Au fost respinse ca neîntemeiate şi cererile de acordare a penalităţilor de întârziere, deoarece ele nu au prevăzute în contractele pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunile.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 178 din 2 aprilie 2009 a anulat ca netimbrat apelul declarat de D.M. şi a respins apelul declarat de C.R. pentru lipsa calităţii procesuale active.
De asemenea a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva Sentinţei comerciale nr. 1865 din 22 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 1228/2005, de reclamanta Z.G.F. împotriva încheierii din 14 septembrie 2001 pronunţată în Dosarul nr. 5079/2001 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi împotriva încheierii din 30 iunie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 1228/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi de G.E. împotriva încheierii din 14 septembrie 2001 pronunţată în Dosarul nr. 5079/2001 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Au fost admise apelurile declarate de Z.F. şi de P.V. împotriva Sentinţei nr. 1865 din 22 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi desfiinţată în parte sentinţa atacată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Apelul declarat de Z.F. apare justificat din perspectiva modului în care a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Se constată că instanţa de fond s-a mărginit la a aprecia asupra caracterului patrimonial al cererilor de intervenţie, care disjunse au devenit adevărate cereri de chemare în judecată.
În ce priveşte pretinsul conflict de legi între Dec. nr. 167/1958 şi O.G. nr. 24/1993 s-a apreciat că acesta este inexistent, deoarece cele două acte normative nu au acelaşi domeniu de reglementare, în O.G. nr. 24/1993 neregăsindu-se dispoziţii în materia prescripţiei extinctive.
Referitor la problema momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, apelanta reclamantă Z.F. a ridicat mai multe ipoteze, care au fost avute în vedere într-o ordine cronologică.
Au fost înlăturate susţinerile apelantei despre incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 8 din Dec. nr. 167/1958.
A mai fost înlăturată şi susţinerea despre întreruperea cursului prescripţiei făcută prin recunoaştere în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 167/1958 întrucât recunoaşterea nu este făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
A fost găsită însă întemeiată susţinerea despre întreruperea cursului prescripţiei în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 167/1958.
Prin plângerea penală făcută la Poliţia Târgovişte în anul 2002 reclamanta a ieşit din pasivitate, exercitând acţiunea civilă în cadrul procesului penal, constituindu-se parte civilă.
Împrejurarea că reclamanta a părăsit instanţa penală la 17 aprilie 2007 nu este de natură a înlătura efectele întreruptive de curs de prescripţie.
Criticile privitoare la nulitatea încheierii de la 30 iunie 2005, fundamentate pe compunerea completului de judecată au fost apreciate nefondate.
Dreptul la acţiune al reclamantei Z.F. s-a născut la momentul semnării adeziunii, respectiv la 7 aprilie 1999.
Împotriva Deciziei comerciale nr. 178 din 2 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, au promovat recurs reclamanta Z.G.F. şi pârâta A.V.A.S. Bucureşti care au criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, după cum urmează.
Recurenta-reclamantă Z.G.F. a solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării în solidar a pârâtelor A.V.A.S. şi SC S.I. SA să pună în aplicare contractul de fidejusiune/cauţiune în urma constatării întreruperii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune, iar în subsidiar să fie admise toate cererile menţionate detaliat în cererea de intervenţie în interes propriu. Greşit a fost trimisă cauza spre rejudecare, deoarece instanţa de fond a judecat fondul cauzei, respectiv punerea în aplicarea contractului de fidejusiune/cauţiune, ajungându-se în realitate la judecarea cauzei de două ori de aceiaşi instanţă.
Recurenta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti a criticat pentru nelegalitate aceiaşi hotărâre judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului şi modificarea deciziei criticate în sensul admiterii apelului A.V.A.S. împotriva Sentinţei comerciale nr. 1865 din 22 aprilie 2005 dată de Tribunalul Bucureşti, cu consecinţa respingerii apelurilor declarate de Z.F. şi P.V., iar pe fond modificarea sentinţei şi respingerea tuturor cererilor formulate în contradictoriu cu A.V.A.S.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat încălcarea dispoziţiilor art. 244 pct. 2 C. proc. civ. prin aceea că A.V.A.S. a cerut suspendarea soluţionării cauzei datorită legăturii evidente şi directe între acest dosar şi dosarul penal cu privire la F.N.I. (nr. 24632/3/2006).
De asemenea A.V.A.S. nu şi-a asumat nicio obligaţie faţă de persoanele fizice care au constituit prin aporturile lor F.N.I. şi nu are calitate procesuală pasivă faţă de solicitările acestora.
A fost invocată şi lipsa calităţii procesuale active a intimaţilor reclamanţi care nu sunt părţi în contractul de fidejusiune/cauţiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999.
Nu a fost examinată susţinerea A.V.A.S. potrivit căreia riscul de management nu poate să cuprindă şi riscul de infracţiune.
Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la toate criticile aduse prin cererile de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondate ambele recursuri, pentru următoarele considerente.
Este de necontestat că instanţa de fond, atunci când s-a pronunţat asupra cererii reclamantei Z.F. a respins acţiunea ca prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în principal că cererea reclamantei în forma iniţială de cerere de intervenţie principală, în realitate este caracterizată ca o cerere de chemare în judecată, fiind supusă prescripţiei extinctive reglementate de Decizia nr. 167/1954.
Termenul general de prescripţie este de 3 ani şi el curge de la data exigibilităţii sumelor de bani pe care reclamanta susţine că i se datorează, în speţă el curge de la 24 mai 2000.
Argumentele instanţei de fond, expuse anterior, conduc cu certitudine că au fost aplicate dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa pronunţându-se mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
De remarcat că în faza procesuală a apelului au fost examinate toate apărările reclamantei Z.F., apelul fiind admis numai în limitele şi în legătură cu aplicarea prescripţiei extinctive.
Corect, din această perspectivă, s-a constatat că prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, singura soluţie legală fiind aceea de a fi desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Recurenta A.V.A.S. prin întâmpinarea depusă la 8 decembrie 2009 a cerut respingerea recursului declarat de reclamanta Z.F. ca nefondat sau admiterea excepţiei netimbrării la valoarea pretenţiilor, fie excepţia nulităţii absolute deoarece recursul nu a fost formulat şi motivat în termenul legal, încălcându-se dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Din verificarea întregii documentaţii existente la dosarul cauzei rezultă că recursul reclamantei a fost declarat şi motivat în termenul legal şi a fost satisfăcută cerinţa timbrajului, după cum urmează.
Este adevărat că art. 103 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act procedural în termenul legal atrage decăderea, iar art. 306 alin. (1) la rândul său reglementează imperativ că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.
Comunicarea Deciziei comerciale nr. 178 din 2 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost efectuată către reclamanta Z.F. la data de 19 mai 2009, potrivit dovezii de primire şi a procesului verbal de predare aflat la fila 255 dosar apel, iar cererea de recurs motivată a fost înregistrată la data de 3 iunie 2009, cu respectarea termenului de 15 zile de la comunicare, instituit de art. 301 C. proc. civ.
Nu pot fi primite tezele acreditate de recurenta pârâtă A.V.A.S. în motivele de recurs dezvoltate de aceasta, prin aceea că, instanţele anterioare au stabilit o situaţie de fapt şi de drept în deplină concordanţă cu adevăratele raporturi juridice dintre părţi.
Deşi în mod repetat s-a cerut suspendarea judecării prezentei cauze, în temeiul art. 244 alin. (2) C. proc. civ., cererea a fost respinsă justificat.
Astfel, art. 244 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da.
Dispoziţiile legale expuse anterior nu au caracter imperativ ci ele lasă la aprecierea instanţei oportunitatea suspendării cauzei.
Caracterul facultativ al normei de drept şi valoarea apreciativă asupra ivirii activităţii infracţionale, respectiv începerea urmăririi penale sau soluţionarea cauzei penale în faza procesuală a cercetării judecătoreşti, au condus la respingerea cererii de suspendare a judecăţii.
Pârâta A.V.A.S. are calitate procesuală pasivă, ca fiindu-i conferită în baza art. 14 alin. (2) din Legea nr. 333/2001, prin care a dobândit calitatea de fidejusor al C.E.C. SA. Astfel recurenta s-a subrogat în toate drepturile şi obligaţiile C.E.C. SA, existând hotărâri judecătoreşti irevocabile care au statuat asupra valabilităţii contractului de fidejusiune/cauţiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999.
La rândul lor şi reclamanţii au calitate procesuală activă, putând cere executarea contractului de fidejusiune cauţiune, analizat anterior, fiind fără nici o rezervă părţi ale contractului, Consiliul de Încredere al F.N.I. fiind un mandatar al lor.
Amplu documentat şi bine argumentat instanţa de apel a analizat şi incidenţa art. 32 din cap.6 titlul II din Regulamentul nr. 9/1996 precum şi întinderea obligaţiilor asumate de C.E.C. SA şi ulterior preluate de recurentă, astfel că pentru toate aceste raţiuni se impune respingerea ca nefondată ale recursurilor declarate de reclamanta Z.G.F. şi pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei comerciale nr. 178 din 2 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, nefiind îndeplinită nicio cerinţă din cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta Z.G.F. şi de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 178 din 2 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 22 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1830/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1829/2010. Comercial → |
|---|
