ICCJ. Decizia nr. 12/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 12/2010
Dosar nr. 7323/1/2008
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 101 din 19 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul M.V.E., în contradictoriu cu A.V.A.S. BUCUREŞTI.
Petentul a solicitat instanţei, anularea comunicării titlurilor executorii şi a executării înseşi, pornită de A.V.A.S. BUCUREŞTI în baza convenţiei de credit nr. 249 din 31 iulie 1996 şi a Contractului de cesiune în gaj, preluate de ei în baza contractului de cesiune de creanţă nr. 219029 din 21 iulie 1999.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că prin Convenţia de credit nr. 249/1996 încheiată între B. SA şi A.P.I., acesteia din urmă i s-a acordat un credit în valoare de 150.000 RON, cu ultim termen scadent la 31 iulie 2009 şi că acest credit a fost garantat de contestator prin contractul de cesiune de gaj nr. 249 din 31 iulie 1996.
Ulterior, A.V.A.S. a preluat prin creanţa neperformantă de prin contractul nr. 219024 din 21 iulie 1999, cesiune notificată debitorului cedat prin adresa nr. 3859 din 15 februarie 2005.
S-a considerat că, fiind un contract accesoriu, contractul de gaj urmează soarta contractului principal, el neavând o existenţă de sine stătătoare motiv pentru care, prin art. 1393 C. civ. şi art. 13 alin. (3) din OUG nr. 51/1998, legiuitorul a prevăzut obligaţia notificării cesiunii creanţei numai debitorului cedat nu şi garanţilor, astfel că s-a constatat îndeplinită procedura privind notificarea cesiunii şi faţă de contestator.
Cu privire la semnătura aplicată pe contractul de garanţie, semnătură contestată, instanţa a comparat specimenele de semnătură aplicate în original pe cererile de la dosarul cauzei conform art. 178 C. proc. civ. şi a constatat că, deşi modificată semnătura prezintă aceleaşi caracteristici, aparţinând aceleiaşi persoane, respectiv contestatorului.
De asemenea, prima instanţă a statuat că termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită nu s-a împlinit până la preluarea creanţei prin contractul de cesiune de creanţă şi că, după preluarea creanţei, prescripţia a fost întreruptă prin actul începător de executare formulat împotriva debitorului principal, adresa nr. 5178 din 21 aprilie 2003, ca urmare a acţionării în judecată a debitorului principal, urmând alte acte de executare până la Ordinul nr. 1479/2006 prin care s-a instituit poprire asupra debitoarei A.P.I.
Împotriva deciziei a declarat recurs contestatorul care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
- Executarea silită a fost declanşată cu încălcarea prevederilor art. 3731 alin. (1) şi (2) şi art. 379 C. proc. civ., întrucât A.V.A.S. BUCUREŞTI nu are calitatea de creditor împotriva contestatorului.
Recurentul susţine că, în condiţiile în care nu i-a fost notificată cesiunea creanţei principale, cesionarul nu-i poate opune dreptul său, devenind incidente prevederile art. 1393 C. civ. şi art. 13 alin. (3) din OUG nr. 51/1998.
- Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că specimenele de semnătură aplicate în original pe cererile depuse la dosar prezintă aceleaşi caracteristici cu semnătura de pe contractul de garanţie.
- Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de către intimată este prescris din data de 1 august 2006, în condiţiile în care dreptul s-a născut la data când creanţa a devenit exigibilă, respectiv, la 1 august 1999.
Prin întâmpinare, intimata A.V.A.S. BUCUREŞTI a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs având în vedere şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente.
În faţa instanţei de recurs, contestatorul a depus, în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ., un act nou, constând în Ordonanţa de clasare emisă la data de 9 aprilie 2009, în dosarul nr. 6161/P/2008, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad.
În cuprinsul actului menţionat s-a reţinut că cele două semnături de la poziţia „debitor" de pe cele două exemplare ale contractului de cesiune de gaj din 31 iunie 1996 nu au fost executate de contestatorul M.V.E. însă, dat fiind faptul că s-a împlinit terenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen., acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare motiv pentru care s-a dispus clasarea cauzei privind pe A.N.
Cum, pe parcursul derulării prezentei cauze, contestatorul a fost consecvent în a invoca că semnătura de pe contractul de gaj nu-i aparţine, reiterând-o ca şi critică în recurs, ca aplicare greşită a prevederilor art. 178 C. proc. civ., se constată că, pe acest aspect criticile sunt fondate.
Astfel, pe de o parte, susţinerile primei instanţe potrivit cu care, comparând specimenele de semnătură aplicate în original pe cererile depuse la dosarul cauzei, cu cea de pe contractul de garanţie, deşi modificată, semnătura prezintă aceleaşi caracteristici, aparţinând aceleiaşi persoane, respectiv contestatorului nu au nici o fundamentare, fiind chiar contradictorii.
Pe de lată parte, dat fiind actul nou depus în recurs se constată că în cauză devin incidente prevederile art. 184 C. proc. civ., conform cu care, atunci când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă prin orice mijloace de probă.
Instanţa consideră că, faţă de situaţia generată de noul act, prin care, se pune în discuţie însăşi existenţa unui titlu executoriu valabil împotriva pretinsului debitor, lămurirea acestui aspect capătă prioritate faţă de celelalte critici invocate de recurent deoarece prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi modul în care s-au aplicat prevederile art. 1393 C. civ., se impun sau nu a mai fi analizate, în raport de soluţia ce se va adopta în privinţa actului.
În concluzie, constatând caracterul de subsidiaritate al celorlalte motive de recurs, se impune casarea hotărârii atacate, în scopul rejudecării cauzei faţă de situaţia nouă intervenită.
Având în vedere că, în situaţia în care s-ar da eficienţă normelor speciale de procedură reglementate de art. 48 din OUG nr. 51/1998, s-ar trece la examinarea şi stabilirea situaţiei de fapt pentru prima dată în recurs, ceea ce ar duce la eludarea dreptului părţilor la o cale de atac, luând în considerare şi jurisprudenţa constantă în această materie a instanţei supreme urmează a se da eficienţă prevederilor art. 304 alin. (1) raportat la art. 314 C. proc. civ., în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt, în urma administrării probelor necesare.
Aşa fiind, Înalta Curte va admite recursul ca fondat, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatorul M.V.E. împotriva sentinţei comerciale nr. 101 din 19 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială. Casează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1153/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 17/2010. Comercial → |
|---|
