ICCJ. Decizia nr. 1201/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1201/2010
Dosar nr. 327/118/2009
Şedinţa publică din 13 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3811/COM/2009 din 19 mai 2009, pronunţată în dosarul nr. 327/118/2009, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T.M.N. SA în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL ca lipsită de interes.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 230.614 lei cu titlu de daune - interese în scopul acoperirii prejudiciului pe care l-a suferit în perioada 20 iunie 2006 – 31 decembrie 2008 pentru lipsa de folosinţă a activelor Vila B., Vila L. şi Vila M., a beneficiului nerealizat, precum şi dobânda legală.
Pârâta a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei de interes, motivat de faptul că reclamanta urmăreşte, în mod nelegitim, să exploateze imobilele, fără a plăti sumele de bani pe care le datorează.
În raport de susţinerile părţilor, examinând cu prioritate excepţia invocată de pârâtă, judecătorul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3877/COM din 20 iunie 2006 pronunţată în dosarul nr. 456/2003 Tribunalul Constanţa a admis cererea formulată de reclamanta SC T.M.N. SA în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a dispus rezilierea contractului de locaţie de gestiune din 1993 încheiat între părţi şi evacuarea pârâtei, admiţând, însă, în parte şi cererea reconvenţională a pârâtei, constatând în favoarea acesteia existenţa unui drept de creanţă de 220.385 lei, cu titlu de contravaloare a investiţiilor efectuate la imobilele primite în locaţie, instituind un drept de retenţie asupra complexului până la achitarea sumei.
Faţă de această sentinţă, definitivă şi irevocabilă, judecătorul a constatat că reclamanta pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unor imobile proprietatea sa, deţinute de către pârâtă în mod legitim, respectiv în baza dreptului de retenţie instituit prin hotărâre judecătorească. S-a mai reţinut că reclamanta nu a făcut dovada plăţii către pârâtă a sumei pentru care s-a instituit dreptul de retenţie. În consecinţă, judecătorul a apreciat că simplul interes economic al reclamantei, care înregistrează pagube prin imposibilitatea exploatării imobilelor în litigiu nu justifică un interes legitim, câtă vreme pretenţiile sale sunt în contradicţie cu obligaţia sa de a plăti sumele la care a fost obligată, precum şi cu dreptul pârâtei de a reţine acele imobile până la data plăţii.
În baza celor reţinute, judecătorul fondului a admis excepţia invocată de pârâtă, respingând acţiunea ca lipsită de interes.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC T.M.N. SA, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei pentru judecare la aceeaşi instanţă. Reclamanta a criticat sentinţa pronunţată de judecătorul fondului sub aspectul greşitei soluţionări a cauzei pe cale de excepţie, susţinând că suma pe care o datorează pârâta cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă este superioară celei ce i se cuvine pârâtei, astfel încât, în urma compensării legale a datoriilor reciproce, pârâta este cea care devine debitoare, nemaisubzistând, deci, dreptul de retenţie. În concluzie, apelanta apreciază că există interes în promovarea acţiunii, reprezentat de dorinţa ca intimata să o despăgubească pentru lipsirea de folosinţă a activelor.
Intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat, apreciind ca temeinică şi legală sentinţa de fond.
Prin Decizia civilă nr. 107/COM din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelantă, reţinând în esenţă că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că lipsa de folosinţă invocată nu s-a datorat culpei intimatei - pârâte, ci propriei conduite a apelantei reclamante, prin neachitarea sumei în raport de care a fost instituit dreptul de retenţie. S-a reţinut, aşadar, lipsa faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. S-a reţinut, totodată, că apelanta a invocat, pentru prima dată în apel, o compensaţie legală, ca modalitate de stingere a unor datorii reciproce, schimbând obiectul cererii de chemare în judecată, constatându-se încălcarea prevederilor art. 294 C. proc. civ.
Reclamanta SC T.M.N. SA a formulat recurs împotriva deciziei pronunţate de completul de apel, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei pentru soluţionarea fondului la instanţa competentă.
Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., criticând Decizia de apel sub următoarele aspecte: greşit a reţinut completul de apel că ar fi fost schimbat obiectul cererii de chemare în judecată în cursul judecării apelului, în cererea de apel fiind doar argumentat că prin intervenirea compensării dreptul de retenţie al intimatei nu ar mai subzista, compensarea fiind folosită doar ca o contraprobă faţă de dreptul de retenţie al intimatei; greşit a reţinut completul de apel că s-ar solicita diferenţa rezultată în urma compensării, schimbând astfel înţelesul vădit al actului juridic dedus judecăţii, recuperarea debitului rezultat în urma compensării făcând obiectul unui dosar de executare silită; în mod greşit s-a reţinut că intimata ar avea o detenţie legitimă asupra vilelor, în condiţiile în care debitul este consemnat în hotărâri judecătoreşti irevocabile şi în curs de executare silită. Pe baza acestor critici, recurenta susţine că a făcut dovada interesului său în promovarea acţiunii, fiind îndreptăţită să obţină lipsa de folosinţă asupra activului.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, menţionând că în mod corect a fost reţinută deţinerea activului în baza dreptului de retenţie; mai susţine că activele sunt inutilizabile pentru turism, astfel încât pretenţia sa cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă nu este justificată; totodată, arată că în urma demersurilor de executare silită nu s-a reuşit recuperarea sumei la care a fost obligată recurenta.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.
Principala critică a recurentei vizează greşita reţinere a caracterului licit al deţinerii de către intimată a activelor, faţă de care a fost formulată acţiunea în despăgubire. Această critică nu poate fi reţinută, atât completul de apel, cât şi judecătorul fondului reţinând în mod legal că acţiunea în despăgubire a recurentei ar fi trebuit să se bazeze pe un fapt ilicit al intimatei, care să determine prejudiciul solicitat. Or, în speţă, deţinerea de către intimată a activului se datorează culpei exclusive a recurentei care, deşi cunoştea obligaţia de plată, în raport de care a fost instituit dreptul de retenţie în favoarea intimatei, nu a achitat suma, permiţând, deci, intimatei să continue exercitarea dreptului consfinţit prin hotărâre judecătorească. În consecinţă, se apreciază, în consens cu cele reţinute de completul de apel, că nu s-a făcut dovada faptei ilicite, care să justifice interesul recurentei în promovarea acţiunii.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare a schimbarea de către completul de apel a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii. Se observă că însăşi recurenta, în cererea de apel invocă o pretinsă compensaţie legală, menţionând suma rămasă de plată în urma acestei operaţii juridice, ca o datorie a intimatei. Completul de apel doar a reluat această susţinere a recurentei, inserată în motivele de apel, nefiind, deci, în situaţia schimbării înţelesului vădit şi neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.
Critica referitoare la greşita reţinere de către completul de apel a schimbării obiectului cererii de chemare în judecată, prin invocarea compensaţiei, nu poate avea efectul urmărit de recurentă, neputând conduce la casarea ori modificarea deciziei pronunţate de completul de apel. Chiar dacă ar fi analizată ca o contraprobă, iar nu ca un capăt de cerere distinct, formulat direct în calea de atac a apelului, susţinerea recurentei în sensul intervenirii unei compensaţii legale care să golească de conţinut dreptul de retenţie al intimatei nu este de natură a justifica interesul recurentei în promovarea acţiunii. Interesul, ca o condiţie de exercitare a acţiunii civile, trebuie să respecte cerinţa legitimităţii. Or, tocmai acest aspect nu a fost dovedit de recurentă, legitimitatea neputând fi raportată la evenimente viitoare incerte, cum ar fi o eventuală compensare a datoriilor reciproce, în măsura în care prezenta acţiune în despăgubire ar fi fost admisă pe fond. Cerinţa legitimităţii interesului trebuie să existe la momentul formulării cererii de chemare în judecată, precum şi pe tot parcursul judecării cauzei. În speţă, lipsa faptei ilicite a intimatei, care justifică deţinerea spaţiilor în baza dreptului de retenţie, coroborat cu neachitarea de către recurentă a sumei la care a fost obligată, conduce la concluzie neîndeplinirii cerinţelor pe care trebuie să le îndeplinească interesul în promovarea acţiunii, sub aspectul legitimităţii.
Pentru considerentele reţinute, şi constatând că Decizia pronunţată de completul de apel este legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T.M.N. SA Eforie Nord împotriva deciziei nr. 107/COM din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială de contencios administrativ fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1199/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1202/2010. Comercial → |
|---|
