ICCJ. Decizia nr. 1247/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1247/2010
Dosar nr. 6136/2/2007
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 14 noiembrie 2007, reclamanta SC C.M.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta S.G.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea în parte a sentinţei nr. 140 din 15 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R.
În susţinerea acţiunii în anulare, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., respectiv încălcarea unor dispoziţii de ordine publică şi dispoziţiile art. 364 lit. j) C. proc. civ., şi anume că instanţa arbitrală s-a pronunţat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, în sensul că solicitarea de a se constata încetarea contractului de asociere în participaţiune, ca urmare a neînţelegerilor grave dintre cei doi asociaţi care împiedică buna funcţionare a asocierii, a fost depusă după închiderea dezbaterilor, nefăcând obiectul judecăţii, în faţa instanţei arbitrale.
Pârâta a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii în anulare ca neîntemeiată. Ulterior, pârâta a invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare.
La data de 30 ianuarie 2008, petenta a depus o cerere de întregire a obiectului pricinii, solicitând întoarcerea executării sentinţei arbitrale, conform art. 4042 C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 36 din 27 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare şi a admis acţiunea în anulare formulată de reclamantă, anulând în parte sentinţa arbitrală, în ceea ce priveşte declararea încetării contractului de asociere în participaţiune din 8 iulie 2004, stabilind termen în continuarea procedurii, pentru evocarea fondului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare parţială, invocată de pârâtă este neîntemeiată, întrucât doctrina şi practica au reţinut caracterul de veritabilă cale de atac al acţiunii în anularea sentinţei arbitrale, astfel încât nu se poate susţine că singura soluţie admisibilă este aceea a desfiinţării în întregime a hotărârii atacate, fiind pe deplin aplicabil principiul „qui potest plus, potest minus".
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut că acţiunea principală cu care intimata a investit Tribunalul Arbitral avea două capete de cerere, respectiv, constatarea rezilierii contractului de concesiune, ca urmare a denunţării unilaterale şi evacuarea pârâtei, neputând fi reţinută susţinerea intimatei în sensul că a investit instanţa arbitrală cu o acţiune în reziliere.
Instanţa de apel a mai reţinut că intimata nu a invocat în faţa instanţei arbitrale neînţelegerile grave dintre asociaţi pentru a obţine desfiinţarea contractului, această solicitare fiind menţionată doar în concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor.
Ca atare, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 366 raportat la art. 364 lit. i) C. proc. civ., reţinând încălcarea dreptului la apărare al petentei, drept garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 21 martie 2008, intimata a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 36 din 27 februarie 2008, în ceea ce priveşte întinderea, înţelesul şi aplicarea acesteia.
Prin încheierea din 16 aprilie 2008, Curtea de Apel a respins excepţia inadmisibilităţii invocate de petentă apreciind că solicitarea intimatei de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 36 din 27 februarie 2008 se încadrează în dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., şi a fost admisă cererea intimatei, lămurindu-se dispozitivul sentinţei nr. 36 în sensul că, prin evocarea fondului se are în vedere cercetarea tuturor motivelor invocate în cererea de arbitrare referitoare la clauzele şi efectele asocierii, cu consecinţe asupra derulării acesteia.
Prin sentinţa comercială nr. 11 din 28 ianuarie 2009, Curtea de Apel a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a declarat încetarea contractului de asociere în participaţiune din 7 iulie 2004 ca urmare a neînţelegerilor grave dintre asociaţi, care împiedică buna funcţionare a asocierii. Totodată, instanţa de apel a respins cererea reclamantei de întoarcere a executării sentinţei nr. 140 din 15 iunie 2007.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea a reţinut că art. 1529 C. civ. nu limitează cazurile în care se poate cere desfacerea asocierii, ci doar exemplifică aceste cazuri, doctrina şi practica statuând că neînţelegerile grave dintre asociaţi reprezintă motive juste ce pot determina desfacerea asocierii.
Curtea a respins şi susţinerea pârâtei în sensul că desfacerea asocierii se poate dispune doar în cazurile reglementate de art. 10 pct. 1 din contractul părţilor, întrucât acest text are o redactare enunţiativă, fără înlăturarea cazurilor legale, între care se numără şi motivele juste.
Curtea de Apel a apreciat că faptul că acest capăt de cerere nu a fost solicitat decât în concluziile scrise în faţa instanţei arbitrale, a reprezentat un motiv de anulare a sentinţei arbitrale, însă el poate fi luat în considerare la momentul evocării fondului, întrucât i s-a dat părţii posibilitatea să-şi administreze probe pe acest aspect. Această argumentare a fost susţinută şi de caracterul mixt al acţiunii în anulare, care în caz de admitere, permite analiza cauzei pe fond.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, petenta - pârâtă SC C.M.R. SRL. Totodată, a fost declarat recurs împotriva încheierii din 16 aprilie 2008 de către intimata - reclamantă S.G.C. Bucureşti.
În motivarea recursului declarat, recurenta SC C.M.R. SRL a arătat că:
1. Hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea limitelor procedurale ale unei judecăţi în cadrul acţiunii în anularea hotărârii arbitrale.
2. Recurenta a arătat că, în speţă, cererea de desfacere a cesiunii ca urmare a pretinselor neînţelegeri grave dintre asociaţi, nu a fost dedusă judecăţii Tribunalului Arbitral, astfel încât sub aspect procedural, nu poate forma obiectul unei analize directe în faţa instanţei de judecată.
Or, a arătat recurenta, admiţând acţiunea în anulare pe motiv că o atare cerere nu a fost formulată în timpul dezbaterilor în faţa instanţei arbitrale, Curtea de Apel a reţinut că din punct de vedere procedural această cerere nu există şi, ca atare nu putea face obiectul judecăţii în faţa tribunalului. Ca atare, instanţa de judecată nu putea nici ea să analizeze o cerere nouă ce nu a făcut obiectul unei legale judecăţi în faţa Tribunalului Arbitral.
Recurenta a apreciat că limitele judecăţii în acţiunea în anulare, chiar şi după admiterea acesteia, se rezumă la aspectele ce au făcut obiectul unei legale învestiri a Tribunalului Arbitral.
2. Hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurenta a arătat că instanţa şi-a întemeiat soluţia pe art. 1529 C. civ., deşi, în realitate, fiind vorba despre un contract de asociere în participaţiune, devin aplicabile textele din art. 255 şi urm. C. com., care fac trimitere expresă la convenţia părţilor, în speţă, art. 10 pct. 1 lit. c) din contractul de asociere în participaţiune.
Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a interpretat greşit noţiunea de „neînţelegeri grave" care trebuie raportate la aspecte obiective legate de derularea contractului, iar nu la voinţa uneia dintre părţi care provoacă starea conflictuală, şi care, în realitate, invocă denunţarea unilaterală a contractului.
Recurenta a arătat că intimata era obligată să probeze culpa recurentei - pârâte în derularea contractului de asociere, fapt infirmat de probatoriul administrat în faţa instanţei arbitrale.
În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta S.G.C. Bucureşti a arătat în motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 16 aprilie 2008 că aceasta nu a lămurit dispozitivul sentinţei nr. 36 din 27 februarie 2007, astfel cum s-a solicitat, încheierea respectivă apreciind că, în sentinţa de evocare a fondului, se va analiza valabilitatea contractului de asociere şi dacă este posibilă sau nu asocierea în participaţiune, deşi instanţa nu a fost investită cu un atare capăt de cerere.
Intimata - recurentă S.G.C. Bucureşti a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta - petentă împotriva sentinţei nr. 11 din 28 ianuarie 2009, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs formulate, văzând şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. aplicabile în speţă, întrucât hotărârile recurate nu pot fi atacate cu apel, Înalta Curte reţine că ambele recursuri sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Deşi instanţele judecătoreşti au în principiu plenitudinea de competenţă, legiuitorul a derogat de la acest principiu, încuviinţând părţilor dreptul de a conveni printr-un contract de compromis ca litigiile dintre ele să fie judecate de către arbitrii, prin recurgerea la procedura arbitrală caracterizată prin celeritate. Pentru ca părţile angrenate în procedura arbitrală să nu fie private de garanţiile procesuale pe care le conferă procedura jurisdicţională, cu atât mai mult cu cât hotărârea arbitrală este ea însăşi un veritabil act jurisdicţional, producând aceleaşi efecte ca şi o hotărâre judecătorească, codul de procedură civilă prevede o „cale de atac" specială împotriva hotărârilor arbitrale, şi anume, acţiunea în anulare care poate fi formulată strict pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ. Ca atare, nu se poate ataca pe motiv de nulitate o hotărâre arbitrală decât în cazurile şi pentru motivele anume indicate de lege. Nulităţile prevăzute de art. 364 C. proc. civ. sunt de ordine publică şi, deci, nu pot fi acoperite prin voinţa părţilor care nu pot stipula, prin compromisul încheiat, că renunţă la nulităţile prevăzute de lege pentru hotărârile arbitrale.
Conform art. 364 lit. j) teza I, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată dacă „Tribunalul s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (...)", prin „lucruri care nu s-au cerut" înţelegând toate solicitările ce nu au fost supuse dezbaterilor dintre părţile în litigii, aşadar, inclusiv cele adresate instanţei arbitrale după închiderea dezbaterilor, solicitări care, din punct de vedere procedural, sunt considerate că nu există. Ca atare, hotărârea arbitrală este lovită de nulitate când arbitrii s-au pronunţat asupra unor chestiuni care n-au fost supuse judecăţii lor.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că este de ajuns ca o singură dispoziţie din hotărârea arbitrală să cadă sub incidenţa vreunuia dintre cazurile specificate de lege respectiv, art. 364 lit. a) – i) C. proc. civ., pentru ca întreaga hotărâre arbitrală în totalitatea ei să fie nulă, indiferent dacă de soluţia acelei dispoziţii ar depinde sau nu soarta celorlalte, şi cu atât mai mult cu cât diversele dispoziţii din hotărâre s-ar afla în vreo dependenţă oarecare, neexistând sancţiunea anulării în parte a sentinţei arbitrale.
O atare reţinere se întemeiază pe natura însăşi a acţiunii în anulare care nu poate fi asimilată în nici un fel căilor de atac ordinare care permit desfiinţarea/casarea în parte a hotărârilor judecătoreşti nefondate. Or, acţiunea în anulare fiind calificată în mod constant de către practică şi doctrină ca o cale de atac specială, în caz de admitere ca urmare a reţinerii uneia/unor dintre motivele de nulitate prevăzute de lege, duce la declararea nulităţii hotărârii arbitrale în totalitatea sa, tocmai pe argumentul că motivele de nulitate prevăzute expres de art. 364 lit. a) – i) C. proc. civ. sunt tot atâtea motive de încălcare a garanţiilor procesuale ale părţilor în litigiu, care afectează actul atacat în ansamblul său.
Totodată, Înalta Curte reţine că sentinţa nr. 36 din 27 februarie 2008 are caracterul unei hotărâri judecătoreşti intermediare, neputând fi atacată cu recurs decât odată cu hotărârea prin care s-a evocat fondul – respectiv, sentinţa nr. 11 din 28 ianuarie 2009, făcând parte integrantă din aceasta.
Ca atare, făcând aplicarea art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sentinţa nr. 36 din 27 februarie 2008 este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât sancţiunea anulării în parte a sentinţei arbitrale nu este permisă de procedura specială prevăzută de art. 366 C. proc. civ., nefiind vorba despre o simplă exprimare a legii cum a reţinut instanţa de fond, ci de natura însăşi a acestei căi speciale din materia arbitrajului, care este acţiunea în anulare. De altfel, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a reţinut ca admisibilă sancţiunea anulării în parte tocmai prin raportare la căile de atac ordinare, care permit desfiinţarea în parte, aspect care, faţă de argumentaţia reţinută anterior, urmează a fi înlăturat, sentinţa atacată fiind reformabilă şi din acest punct de vedere.
Înalta Curte mai reţine că procedura judiciară derulată în faţa instanţei de fond a reprezentat în fapt, un demers judiciar ineficient, întrucât după anularea sentinţei arbitrale, instanţa de fond a pronunţat aceeaşi soluţie ca şi instanţa arbitrală, apreciind că evocarea fondului după anularea sentinţei arbitrale, echivalează cu transformarea procedurii arbitrale în procedură de drept comun şi, ca atare, toate erorile judiciare din faza arbitrajului pot fi acoperite în faza judiciară. O atare soluţie, contravine naturii însăşi a acţiunii în anulare care nu poate fi asimilată unei căi de atac de reformare, astfel cum a procedat instanţa de fond, întrucât evocarea fondului de către instanţa judecătorească ca urmare a admiterii acţiunii în anulare se poate face doar în limitele în care a fost investită şi a judecat instanţa arbitrală. Sub acest aspect, Curtea reţine ca întemeiat primul motiv de recurs formulat de recurenta reclamantă, întrucât după admiterea acţiunii în anulare prin sentinţa nr. 36/2008, instanţa de fond a extins limitele judecăţii arbitrale prin sentinţa nr. 11 din 28 ianuarie 2009, în evidentă contradicţie cu cele reţinute în chiar sentinţa de admitere a acţiunii în anulare, în care s-a reţinut încălcarea art. 364 lit. i) C. proc. civ., ca urmare a soluţionării de către instanţa arbitrală a unei cereri depusă după închiderea dezbaterilor.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta - reclamantă, relativ la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1529 C. civ. în speţă, Înalta Curte reţine că acest motiv este neîntemeiat, întrucât fiind vorba despre un contract de asociere în participaţiune încheiat între societăţi comerciale, în speţă se aplică art. 251 şi urm. C. civ. care, în principiu lasă deplină libertate părţilor contractante în stabilirea raporturilor dintre ele, în caz contrar devenind incidente dispoziţiile dreptului comun relative la contractul de societate care sunt compatibile cu contractul de asociere în participaţiune, şi, deci, inclusiv dispoziţiile art. 1529 C. civ. privind desfiinţarea contractului pentru neînţelegeri grave. Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a reţinut în mod legal că art. 10 pct. 1 lit. e) din contractul de asociere al părţilor în litigiu nu înlătură aplicarea art. 1529 C. civ., deoarece clauza contractuală vizată acoperă doar cazul prevăzut de art. 1529 C. civ. teza I pe care îl particularizează, fără înlăturarea expresă a altor motive care ar face obiectiv imposibilă continuarea asocierii.
Pentru motivele mai sus arătate, reţinând că instanţa de fond a încălcat însăşi procedura de soluţionare a acţiunii în anulare, Înalta Curte, în baza art. 3041 C. proc. civ. raportat la art. 313 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta - petentă, va casa sentinţa nr. 11 din 28 ianuarie 2009 şi sentinţa nr. 36 din 27 februarie 2008, care face parte integrantă din prima hotărâre, şi va trimite cauza spre rejudecarea acţiunii în anulare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte va admite şi recursul declarat de recurenta-intimată împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 36 din 27 februarie 2008, încheierea din 16 aprilie 2008, având în vedere caracterul accesoriu al acestei hotărâri judecătoreşti pe care o va casa în totalitate, reţinând totodată că deşi în hotărârea de anulare a sentinţei arbitrale instanţa de fond a reţinut că nu s-a formulat cerere de reziliere a contractului în faţa instanţei arbitrale, în încheierea de lămurire a dispozitivului acestei sentinţe, reţine că există o atare cerere la dosarul de arbitraj.
În baza art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte pune în vedere instanţei de fond, ca la rejudecarea acţiunii în anulare să stabilească limitele cadrului procesual cu care a fost investită instanţa arbitrală, prin raportare la dispoziţiile art. 364 lit. f) şi i) C. proc. civ., având în vedere caracterul ambiguu al celor reţinute în cele trei hotărâri judecătoreşti casate prin prezenta decizie, înţelegând cererile care au fost efectiv cercetate şi judecate de instanţa arbitrală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C.M.R. SRL Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 11 din 28 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Admite recursul declarat de pârâtul S.G.C. Bucureşti, împotriva încheierii din 16 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ce face parte integrantă din sentinţa nr. 36 din 27 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează sentinţa nr. 11 din 28 ianuarie 2009, încheierea din 16 aprilie 2008 şi sentinţa nr. 36 din 27 februarie 2008 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea acţiunii în anulare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1203/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1249/2010. Comercial → |
|---|
